În urmă era moartea
Bogdan Răileanu a cam făcut valuri: în ultimul său roman (Să nu lași moartea să te găsească, Editura Polirom, 2020) propune o altă cheie de lectură pentru „Miorița”. Mai exact, Răileanu se încumetă la un răspuns personal, ceea ce, dacă-mi dați voie, am făcut și eu cîndva; întrebarea fiind, desigur, cea clasică („De ce nu se bate ciobănașul?!”). Răspunsurile care s-au dat pînă acum, de către oameni deștepți și cu carte multă, sînt foarte frumoase și foarte lungi, dar au un mic defect: sînt false. Sînt „din burtă”. Nu pot fi crezute. Și nici nu sînt.
Anul (probabil) 1983. Profesoara de română, doamna (pe atunci, „tovarășa”) Mihaela Chica, ne predă balada și ne întreabă ce părere avem. Ăla că așa, ăla că pe dincolo, vine și rîndul lui Buzea, care nu era interesat, fiind ocupat să joace „Vapoarele” cu Teo, colegul lui de bancă; Buzea fusese atent la lectură, dar nu și la discuțiile ulterioare, din moment ce cazul i se păruse crystal clear de la bun început. „Ia spune, Buzea: care este atitudinea ciobănașului în fața morții? De ce nu luptă, de ce nu se pregătește de luptă?” (pe vremea aceea nu se spunea „bătaie”, că nu era corect politic; „luptă”, însă, avea foarte bune conotații politice, așa că se folosea intens). „Ăla nu-i cioban, tovarășa”, zic eu, nu foarte orientat. „Aia-i o fată din sat, n-a văzut o stînă-n viața ei. Păi, ce? Așa merge treaba la stînă?!”
Pentru mine, consecințele acestei mici pătăranii au fost cu totul neplăcute, atît pe plan școlar (scăderea notei la purtare pentru „sfidarea cadrului didactic” etc. – tovarășa își lua meseria foarte în serios, cam ca Agripina din Solenoid), cît mai ales pe plan reputațional: dacă pînă atunci avusesem parte de porecle ca „Buzică”, „Piticu” sau „Chelie”, de atunci am cărat vreun an în spate blestematul cognomen de „Stînă”. Pentru a pune lucrurile în context, cartierul Berceni, care era decorul întîmplărilor de față, fusese proaspăt populat cu oameni proaspăt urbanizați, iar orice le amintea acestora de originile lor era perceput ca foarte jignitor (cu „Bă, țărane!” sau „Bă, moldovene!” începeau bătăile din curtea școlii sau din fața blocului). N-am avut noroc atunci la oră, dar acum mă răzbun.
Facem un mic salt în timp și ne amintim de vremurile lui G. Călinescu, cel care propunea teoria celor patru mituri fondatoare (ale românilor, se înțelege). O minciună pioasă, în ton cu Zeitgeist-ul, și iată de ce: nu sînt mituri că-s balade, nu-s patru că-s trei, nu-s fondatoare că-s țărănești (iar țăranii n-au fondat niciodată națiuni, ci doar familii) și nu-s românești că-s balcanice. Shortlist-ul lui Călinescu zice așa: „Traian și Dochia”, „Meșterul Manole”, „Zburătorul” și „Miorița”. Primul entry de pe listă nici nu merită discutat, e o făcătură ce se vede de pe Lună; Manole e corect, este de-al nostru, măcar că numele-i grecesc și balada-sursă e sîrbească; poziția a treia e ocupată de ceva atît de general-uman, încît la fel de bine s-ar putea afirma că le este specific românilor faptul că dau din picioare cînd merg; „Miorița”, nu zic, rezistă. Problema e că din listă lipsește „Toma Alimoș”, care-i de bază, și iată de ce: acolo e cea mai clară voce dintre toate.
Ceea ce vreau să spun e că vocea asta, vocea narativă, este feminină. Peste tot, fără excepție. Neliniștea fetei în rut („Vin’ la noapte de mă fură!”) se aude cît se poate de limpede, dar e vorba de o problemă mult prea generală ca să poată fi legată în vreun fel de orice specific național, etnic, regional sau chiar temporal, deci nu merită zăbovit aici. În privința Anei, asasinată de brigada lui Manole, lucrurile sînt mai complicate, fiindcă esențiale sînt acele „țîțișoare” pomenite în treacăt, de parcă n-ar avea nici o semnificație, deși acolo este cheia: Ana nu este însărcinată, ci a născut și alăptează. De aceea varianta sîrbească a baladei este sursa, pentru că doar acolo s-a păstrat ideea-forță: soția meșterului îl roagă s-o zidească, dar să-i lase două ferestruici pentru sîni, să-și mai poată alăpta pruncul, atîta timp cît mai are suflare de viață între coastele sale. Povestașul – anonim, dar nu colectiv! – acestei crime străvechi este o femeie. Nu un bărbat (pe noi nu ne duce capul la așa ceva) și nici vreun transsexual sau altă chestie modernă. Dacă mă-nșel, zidiți-mă pe mine!
Ca să ajungem la „atitudinea ciobănașului în fața morții” e musai să trecem prin lista de motive a lui Manea. Ce are Manea cu Toma? De ce umblă după el să-l omoare? Nu știm. Pretextele lui Manea sînt de rîsul curcilor – că livezi, că păduri, că flori, că ape –, dar dacă mai citim o dată, e clar că vocea lui Manea nu-i a lui Manea și nici măcar a neveste-sii, e vocea amantei, metresei, ibovnicei, a celei fără de cununie: „Manea slutul și urîtul / Manea grosul și-arțăgosul”. Ia faceți un mic experiment: cereți unei amice să caracterizeze un bărbat antipatic, iar apoi cereți același lucru unui amic de-al dumneavoastră. Știți ce epitete va folosi amicul? Iată: „dobitoc”, „retardat”, „figurant”, „cocalar cu BMW” etc. Pe cînd amica se va concentra pe fizicul antipaticului și pe manierele lui, nu pe IQ sau pe contul bancar! Pentru mine (dar sper să conving și pe alții), povestașa baladei e totuna cu autoarea ei – anonimă, dar nicidecum colectivă! – și cu fecioara despletită care l-a iubit pe Toma după ce i se dăduse inițial lui Manea, pentru bani și protecție. Știți de unde știu? Actuala lume interlopă e plină de asemenea dramolete, așa cum era și pe vremea mea (1989-1999). Și cum este, probabil, de cînd lumea și pămîntul.
Iar acum ajung la Bogdan Răileanu și la ciobănașul său, despre care eu susțin că e femeie. De fapt, nu: Răileanu atribuie vocea narativă unui al patrulea cioban, care a fost de față la crimă și a scăpat cu chiu, cu vai, iar odată ajuns înapoi în sat (numai el știe cît de greu), i-a dat în primire pe făptași, nu direct, ci printr-un cîntec (toate versurile oamenilor au fost inițial cîntate, ca să poată fi reținute în absența scrisului). Ipoteza Răileanu este splendid dezvoltată într-un mic roman care a enervat multă lume necăjită (iată un comentariu reprezentativ, pe care l-am editat eu, că era plin de greșeli: „Bai Raileanu nu ti-e rusine ca sa scrii asemenea prostii? Emigreaza in Canada sau Australia si nu ne mai intoxica cu aberatiile tale! Nu vrem ca sa invete copiii nostri la scoala prostiile tale in loc de Miorita!”), dar este falsă. Dau aici doar o scurtă motivație, dar mai am și altele.
O stînă este organizată ca o unitate militară, altfel nu ar putea supraviețui. Ciobanii au încredere unii în alții și lasă totul la o parte (inevitabilele rîci personale), pentru că nu e de joacă nici cu muntele, nici cu gadinile sale: dacă nu ești parte dintr-o haită, cel puțin la fel de unită ca aceea a lupilor care vin noaptea, n-ai ce căuta acolo (aici fac o paranteză: Răileanu e perfect conștient de acest lucru, așa că lui Anghel – ciobanul cel tînăr, victima – nu-i plac nici oile, nici stîna, nici ciobănia). Desigur că rata de mortalitate e mare în meseria asta (sau, cel puțin, așa era), desigur că mulți ciobani mureau și mor în încăierările ocazionale dintre ei, dar această crimă este unică: „se vorbiră”. Premeditarea. Nimeni n-ar fi scos o baladă dintr-o ucidere obișnuită, accidentală, neintenționată; dar în cutuma ciobănească, fiecare membru al echipei este extraordinar de prețios și, în condițiile izolării de la stînă, de neînlocuit. A-l asasina pentru oi, de care tot tu – asasinul – trebuie să ai grijă pe urmă, e cu totul neobișnuit, este de pe altă planetă. Altfel spus, neverosimil.
Dar morțile accidentale au ridicat totdeauna suspiciuni. Pleacă trei și se-ntorc doi! „Unde e, ce s-a-ntîmplat cu el?” Orice explicație ar da supraviețuitorii, vor rămîne suspecți în ochii comunității, iar dacă mortul lăsase acasă o femeie care îl iubea și care avea talent literar, atunci... la „Miorița” se ajunge. Nimeni nu se poate împăca cu moartea persoanei iubite, iar scriitorii recurg mereu la figura asta: rescriu istoria pînă le iese cum vor ei. Sau, în cuvintele Tatianei Țîbuleac (Grădina de sticlă, Editura Cartier, 2018): „Știu că o poveste – chiar și cea mai scurtă, chiar și cea mai tristă – are mereu grijă să facă dreptate. Știu că o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate”.
Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Paralel, Editura Polirom 2021.
