Încep prin a mărturisi că sînt un mare cititor de biografii, că mă atrag îndeosebi acele cărțoaie monumentale ce poartă ca titlu numele unui mare scriitor, pictor etc. Mi se trage, probabil, de la lectura studiilor introductive și a prefețelor care însoțeau mereu volumele din „Cartea Școlarului“, seria pe care am devorat-o în copilărie în apartamentul bunicilor mei. Au venit apoi la rînd monografiile de la Meridiane, printre care se găseau și cîteva biografii romanțate – n-o să uit niciodată nopțile nedormite în care am înghițit cărțoaiele lui Irving Stone – și, mai tîrziu, între sfîrșitul facultății și momentul prezent, cărțile care au declasat romanul în panteonul personal: cele două volume ale lui Brian Boyd despre Nabokov, Cheever de Blake Bailey, Auden-ul lui Carpenter, Joyce-ul lui Ellmann, Damned to Fame, biografia Beckett a lui James Knowlson, Some Sort of Epic Grandeur: The Life of F. Scott Fitzgerald de Matthew J. Bruccoli etc. Sînt fascinat de biografii pentru că, știu acum, mă atrage irezistibil ceea ce oamenii ascund („ce nu se vede”), dar mă provoacă și iluzia comunicării „reale”, convenția realității denudate. Acum cîțiva ani am început să scriu o biografie „intelectuală” a lui Paul Georgescu, care ar fi trebuit să fie un puzzle alcătuit din piese memorialistice (amintiri ale celor care l-au cunoscut) și interpretări ale prozelor. Am abandonat proiectul pentru că mi se părea că mă depășește. Între timp, aflu că Paul Auster tocmai face același lucru (bineînțeles, nu Paul Georgescu e subiectul lui) și probabil că îl face mai bine.

Cînd m-am văzut pus în fața unui proiect biografic, dar cu bătaie în tărîmul ficțiunii, am acceptat cu acea doză de inconștiență pe care ți-o dă orgoliul după ce ai scris cinci cărți: „Eu pot să fac orice!”. Am luat toată afacerea ca pe un pariu: mă aflam într-un punct mort cu romanul la care scriam deja de doi ani, adunam practic teancuri de hîrtii într-un întreg inform care ar fi putut fi jurnal, roman sau o elucubrație non-ficțională inclasificabilă. Așa că un nou proiect literar care venea cu propriul cadru rigid (200.000 de semne, vreo trei-patru luni de scris, temă dată – Caragiale) a venit ca un colac de salvare. Nu am fost însă sigur c-o să-l pot duce la bun sfîrșit decît în clipa în care am scris prima pagină a textului, iar asta s-a întîmplat la jumătatea celor patru luni, după ce recitisem „tot” Caragiale, ba chiar îi recitisem de două ori corespondența și realizasem că, dacă vreau cu adevărat să scriu acest roman caragialian, de acolo trebuie să pornesc. Nu-l mai citisem pe Caragiale cu adevărat de ani de zile, așa că primul pas a fost să-l trec printr-o grilă de lectură „inocentă”, de plăcere, apoi să citesc biografiile și amintirile despre Caragiale, pentru ca, într-o etapă finală, să citesc din nou opera avînd în minte bornele biografice căpătate recent. A fost simultan un efort de acumulare și unul de deparazitare, de scuturare de clișee. Și doar așa am putut să-l percep întreg și viu și să pătrund în acest cadru nou, numit „Caragiale”. A fost, vorba behavioriștilor, „un moment Aha: am văzut dincolo de zgura depusă pe creier de 16 ani de școală în care m-am tot lovit de „marii clasici” – de fapt, a fost o întoarcere „în buclă” la anul I de facultate, cînd stăteam în biblioteca de la Litere, citeam postumele eminesciene și-mi venea să urlu de bucurie pentru că descopeream, în sfîrșit, ceva nou și fascinant la bunul și bătrînul Eminescu. La Caragiale a fost mai ușor: întotdeauna mi s-a părut un autor mai atașant, lipsit de nimbul zeiesc al Șefului, cu pantofii prăfuiți și mirosind a mici și vin. Ce am descoperit acum, însă, a fost un Caragiale melancolic, nevrotic și furios, iar latura asta m-a făcut să-i citesc altfel opera. Odată ce am înțeles toate lucrurile astea mi-a devenit limpede că n-o să pot scrie niciodată o asemenea monografie romanescă la persoana a III-a („Atunci Caragiale se încruntă și-i spuse: Aici se pune virgulă, vită!”) și că soluția se găsește în buna gestionare a narațiunii la persoana I. Iar „buna gestionare” implica și o îngustare a perspectivei pentru că, trebuie să recunosc, a intra total în „omul” Caragiale (adică o persoana I plenară) îmi era imposibil și venea cu un mare grad de risc. Așa că am abordat convenția scrisorii autobiografice către Paul Zarifopol pentru că: 1) tonul scrisorilor reale către critic era cel mai permeabil la „pastișă”; 2) legătura dintre cei doi bărbați era atît de puternică încît făcea posibilă o asemenea scrisoare în care Caragiale și-ar fi povestit pentru prima oară viața; 3) atunci cînd îi scria lui Zarifopol, Caragiale își permitea să lepede cîteodată armura ironiei și să lase la lumină cîte ceva din „bila neagră” care-i străbătea venele. Odată ce am găsit persoana I parțială, am trecut la exersarea vocii: am făcut timp de două săptămîni „vocalize” literare, încercînd să caragializez fără a exagera. După ce am scris prima pagină a scrisorii, mi-am citit-o cu voce tare și nimic nu mi s-a părut strident, am știut că pot să încep. Și încă un amănunt, nu știu cît de semnificativ: de fapt, acel Caragiale lăcrimos și revoltat din biografia mea romanțată nu e Caragiale: oricît de mult mi-am exersat meseria de ventriloc, se simte acolo un timbru care-mi aparține fără umbră de îndoială.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor. Este autorul biografiei Caragiale. Scrisoarea pierdută, Editura Polirom 2019.