Aventura mea cu serialele, cu televiziune la televizor și prezență de zi cu zi în fața unui ecran, la aceeași oră, cu discuții între prieteni și cunoscuți și așteptare între administrarea dozelor, s-a încheiat cu Seinfeld (care a rulat pînă în toamna lui 1998), deși la Seinfeld mă uit și astăzi, măcar cîte o serie pe an, dacă nu toate. Merge bine și cînd ești în Paris, și la București, și la Timișoara. Dar nu poți să spui că la sitcom-uri aștepți cu sufletul la gură să vezi o rezoluție, un deznodămînt de intrigă, ce-o să-i mai facă Jerry lui Newman sau cum o să rezolve George cu logodnica. Cu atît mai mult cu cît Seinfeld își rezolvă firele narative (uneori pînă la șase) în fiecare episod. La fel, nu poți să zici că mori de nerăbdare să vezi cum evoluează povestea dintre Chandler și Monica. La Friends te poți uita la mai multe episoade la rînd doar pentru că te distrează în sine (sau nu prea).

În anii ’90, din firul serialelor soap opera s-a desprins pentru publicul românesc firul telenovelelor sud-americane (începînd cu Sclava Isaura, o serie de intersecție, cu elemente din mai multe categorii). Aveam un coleg de școală care urmărea foarte atent una dintre telenovele, nu mai știu care, și pentru că aveam ore după-amiaza, bunică-sa îi înregistra pe o casetă video episodul de la ora 5, iar el îl viziona seara. Totuși era vorba de o (singură) casetă pe care încăpeau maximum două-trei episoade. Cînd banda ajungea la capăt, episoadele se ștergeau și se trecea mai departe. Un proto-comportament de binge-watching, mai mult din rațiuni pragmatice. Serialele au reapărut în viața mea în epoca Internetului, și asta numai tangențial, de la prieteni. Epoca Internetului în România a însemnat și download, cînd prindeai descărcai o serie întreagă și, dacă tot o aveai la îndemînă, de ce să n-o vezi cap-coadă? Din nou, comportamentul compulsiv avea un precedent utilitar, deși nu trebuie să neglijăm puterea de seducție a intrigilor complexe, care a evoluat odată cu industria de gen. Doar că acum avem platforme, Netflix sau Hulu, iar aici orice factori extrinseci de inducere a „dependenței“ sînt eliminați. Pe mine, vizionatul in loop nu m-a prins. Am dat și eu cu nasul prin True Detective, Breaking Bad, Shameless, Mad Man și Fleabag, dar m-am ținut departe de Games of Thrones. La revival-ul Twin Peaks m-am întors din considerație pentru Lynch. În fine, colegii sau prietenii de care vorbeam dispăreau cu totul dintre noi pentru cîteva zile, în general în week-end, și erau într-o altă lume pentru o vreme variabilă. Erau în altă lume și după aceea, cînd discutam despre realități la care eu nu aveam acces (și nici interes). Învierea lui John Snow a fost un eveniment online mai discutat decît Învierea de Paște (coincidență sau nu, a picat în același timp).

Îmi aduc aminte de o proză a lui Somerset Maugham, în care protagonistul, un aristocrat englez falit, e trimis în colonii, undeva prin Oceania. Ziarele ajungeau cu navele în calupuri de cîte 14, adică știrile pe două săptămîni, învelite cu o banderolă. Era în timpul Primului Război Mondial și oricine altcineva ar fi sărit direct pe ultima știre, să vadă ce se mai întîmplă pe front, dar omul ajunsese într-o asemenea plictiseală încît singurul lucru care-i mai resuscita ziua era să citească ziarul de dimineață și să aștepte cu înfrigurare veștile din dimineața următoare. Toată afacerea asta se desfășura într-o realitate colaterală, la două săptămîni distanță de cea oficială. Cînd apare un nou administrator britanic pe insulă, el pur și simplu rupe sigiliul și se uită la ultima știre. Pentru spoiler-ul ăsta, în mod aparent, vechiul administrator ajunge să-l omoare. Poate de asta n-am reușit niciodată să merg cu convenția.

Netflix, ca orice platformă respectabilă de servicii virtuale, își urmărește atent utilizatorii și le studiază comportamentele. Află așadar că cei mai mulți dintre clienții ei urmăresc între 2 și 6 episoade odată. Și cam 360.000 de consumatori au vizionat toată seria nouă (9 episoade) din Stranger Things în prima zi de la lansare. Conștiincios, Netflix își pune la lucru în continuare o armată de psihologi. Peste 70% din utilizatorii platformei au raportat comportamente și emoții cadrabile la binge-watching. Mai departe, problema e discutată la nivel național. Psihologii și psihiatrii concluzionează că avem de-a face cu o pseudo-dependență. Dependență în sensul că se activează același circuit de recompensă internă mediat de dopamină. Și cam cu aceleași rezultate – absenteismul din propria viață.

Totuși, e destul de greu să compari dependența clasică, chiar dacă e vorba de mai multe substanțe, cu dependeța de seriale fără să ai o marjă mare de eroare, pentru că binge-watching-ul de seriale, deși mai puțin complex decît alte forme de dependență în mediu virtual (care sînt interactive, cum ar fi jocurile video sau pornografia virtuală), rămîne totuși un fenomen complex. În psihofarmacologie există droguri cu feedback negativ (cum sînt morfina și alți derivați opioizi) și alții cu feedback pozitiv (cum sînt amfetaminele). Drogurile cu feedback pozitiv se consumă adeseori în binge (adică mult cere și mai mult), euforia crește, dar la sfîrșitul a două-trei zile de consum apare o stare de epuizare și deprimare. Rezervele catecolaminice s-au golit. Serialele seamănă destul de îndepărtat cu astfel de amfetamine. Decuplarea de pe o realitate și adeziunea pe o alta au în spate o strategie complexă și mai multe mecanisme psihologice. Avem identificarea cu protagoniștii, identificarea proiectivă (care e un fel de wishfull thinking), identificarea cu situația (am trecut și eu prin asta), parasocializarea cu actorii care joacă rolul și multe altele. Apoi e vorba de suspans. Noile serii tip thriller, crime sau sci-fi stăpînesc tot mai bine derularea plot-ului în cascadă și multe ramificații, jumătate de episod rezolvă o parte din intriga episodului anterior și cealaltă jumătate te agață pentru următorul.

Se spune că serialele creează comunități, oameni care învață ceva dintr-un serial (genul mediu avocățesc, medical etc.) și discută situațiile între prieteni, deși odată cu transportul acestor informații „de branșă“ (cît or fi ele de folositoare, pentru că una e veridicitatea și alta e autenticitatea) se mai transportă în viața reală și un fel de dramatizare excesivă a interacțiunilor din viața cotidiană, și de aici o mulțime de situații tîmpite, artificialitate și așteptări nerealiste în relațiile cu ceilalți, de care ne tot lovim (deși cred că problema acestor oameni nu vine doar de la seriale).

Serialul Dallas (primul la care am avut acces în 1990) e un reper bun în discuție, eșantionul standard într-un studiu comparativ – un serial tip soap opera ușor digerabil de marea masă de consumatori, singur pe post, în prime time, la singura televiziune dintr-o țară la un moment dat, și asta cu acoperire națională. Bineînțeles că în aceste condiții efectele asupra comunității au fost largi, la discuție participau și bunica, și copiii de pe stradă. „Oan ciu fri, Pamela vrea copii, / Dar Bobi nu o lasă, că e prea frumoasă“. Acum serialele sînt pe un evantai, cu nu știu cîte subcategorii. Nu-i o problemă că sînt mai multe comunități și că aceste comunități pot să nu se intersecteze în mod real niciodată pentru că fiecare astfel de comunitate este suficient de largă pentru a-și fi suficientă. Totuși, serialele mănîncă timp. Nu poți să dezvolți prin exercițiu capacitatea de a vedea un film mai repede decît alții (cum e în cazul cititului), dar poți să dezvolți capacitatea de a fi în altă lume mai mult timp decît alții. La un moment dat am putea fi tot timpul în altă lume. Cu niște costuri care nu pot fi estimate cu ușurință pentru că nu se referă la bani (doar) în mod direct.

Cînd am participat la adaptarea serialului BeTipul la HBO (În Derivă), am văzut cele două serii israeliene în două zile. Dar serialul lui Hagay Levy e un caz unic în lumea serialelor. Acțiunea nu se dezvoltă on-going, ci se derulează (în cea mai mare parte) din urmă, prin relatare, între un psihoterapeut și clienții lui. Vorbite, situațiile sînt reinterpretate și capătă alte semnificații. Cu tipuri bine alese, gradul de identificare și empatie funcționează la maximum. Serialul a mers de la o cameră pe trepied și doi oameni față în față pînă la HBO US și pînă la Hollywood (unde a lansat doi actori din varianta originală), un miracol în măsura în care lumea televiziunii produce miracole, așa cum spunea Levy. Dar serialul a fost pentru Hagy Levy doar un pretext ca să poată pune în discuție psihoterapia și să-și reafirme valorile – o comunitate, un crez, un sens. Acest experiment nu cred că se va mai repeta prea curînd.

Augustin Cupșa este scriitor și psihoterapeut.