Mulți ani s-a vorbit prea puțin despre istoria sau amintirile celor din zonele demolate, iar în cazul comunității evreiești, odată cu cei care au emigrat, au plecat cu ei fotografiile și amintirile cartierelor pierdute pentru totdeauna. E o pierdere a memoriei intenționată, ceea ce în fapt generează o lipsă de respect pentru casele vechi, argumentul demolării în sine, pentru că ce era diferit și vechi trebuia să dispară.

În ultimii ani sîntem martorii nașterii unui nou tip de iubitori ai Bucureștiului, în toate formele lui, oameni tineri și foarte tineri, care nu au trăit demolările, dar au nostalgia orașului vechi. Sînt cei care caută date despre străzi pe care nu le-au cunoscut prin propria experiență, case dispărute, care participă la tururi despre istoria orașului. Ca istoric, sînt mai mult decît încîntată să particip activ la acest fenomen pozitiv pentru orașul actual. Poate printr-o astfel de recuperare a memoriei vom reuși să trecem peste barbaria ștergerii atîtor cartiere și clădiri de cult (biserici și sinagogi laolaltă), toate pentru a crea o mai bună perspectivă a Casei Poporului către artera denumită Calea Victoriei Socialismului.

De la primele atestări ale evreilor în Bucureşti, încă din secolul al XVI-lea, marcate în documente prin relaţia cu autorităţile în general binevoitoare faţă de meseriaşi (tinichigii, sticlari – ambele categorii compuse aproape exclusiv din evrei –, tăbăcari, argintari etc.), nu putem vorbi de o comunitate puternică pînă la mijlocul secolului XVII-XVIII, odată cu recunoaşterea oficială a comunităţii evreilor sefardimi (1730) şi mai tîrziu prin aportul numeric major al askenazimilor. Primele localizări aproape de zona de comerţ centrală şi locuirea compactă a coreligionarilor sînt o formă de protecţie faţă de politica inconsecventă a autorităţilor şi o strategie comercială, care duce în timp la formarea unor străzi specializate pe anumite meşteşuguri.

Bucureştiul se îndepărtează în timp de străzile profesionale centrale, apar cartiere mixte cu case noi, pentru muncitorii noilor industrii aduse de modernizare şi industrializare. Este perioada unor noi începuturi. Dincolo de străzile negustoreşti, extinderea evreilor este posibilă în zone altădată mai puţin sigure, precum Dudeşti-Văcăreşti. Erau şi străzi cu denumiri specifice: strada Israelită, strada Halfon, strada Sinagogii, strada Spaniolă, strada rabin dr. Beck, strada Goldfaden, strada Jacques Elias, strada Iuliu Barasch şi, pentru o perioadă, strada Mauriciu Blank (chiar pe locul băncii Marmorosch-Blank, clădire în conservare).

Urmele locuirii evreieşti nu se mai disting în multe locuri, numele de străzi s-au schimbat, rămîn în schimb şi astăzi cîteva detalii de urbanism legate de geamuri vechi sau obiecte de fierărie (aproape exclusiv făcute în ateliere evreieşti), de la balcoane de fier forjat pînă la vechile canale.

Dincolo de specificul caselor cu magazin la parter, dispuse în general în centru sau în zonele comerciale, patrimoniul arhitectural evreiesc în Bucureşti se referă la şcoli, arhitectura sinagogală, casele sau băncile deţinute de marii proprietari evrei, magazine, dar în special la moştenirea arhitecturală lăsată de Marcel Iancu și de arhitecții evrei moderniști.

Sinagogile din Bucureşti sînt legate mai mult de vechea vatră evreiască de locuire şi sînt construite în secolul al XIX-lea, mai ales în mahalaua Popescului, în zona centrală (în ordine cronologică, după anii de construcţie, sînt marcate clădirile demolate în timpul comunismului): Sinagoga Cahal Grande (1819, strada Negru Vodă 12, arsă complet în 1941, demolată integral în 1986), Templul Cahal Cicu (1846, strada Banul Mărăcine 37/39, fosta stradă Spaniolă, demolat în 1986), Sinagoga Mare (1846, strada Sinagogii, azi Vasile Adamache, monument de arhitectură), Templul „Unirea Sfîntă“, al croitorilor (1848-1850, strada Mămulari 3, monument istoric, din 1978 sediul Muzeului de Istorie a Evreilor din România), Templul Asriel Gaster (1858, pe strada Sticlari, demolat în 1985), Sinagoga Al Kiduş Haşem, a cizmarilor (1863, strada Labirint 6-8, demolată în 1985), Templul Coral, construit de „Comunitatea Cultului Israelit Modern“ (1855-1858, strada Sf. Vineri nr. 9-11), Templul Unirea Fraternă, al croitorilor patroni de confecţii gata (1866, strada Olteni 72, apoi numărul 84, demolat în 1985), Templul Fraterna, al croitorilor de damă (1887, strada Mămulari 10, demolat în 1985) etc.

Marcel Iancu influenţează semnificativ modernizarea oraşului în anii 1927-1938 (Geo Şerban menţiona că au fost identificate 36 de locuinţe cu semnătura acestuia, multe absente din unele trasee culturale de dată recentă). Din clădirile analizate de specialişti şi readuse în atenţia publicului larg prin expoziţii, trei dintre clădirile cele mai interesante sînt: Casa Fuchs (1927, strada Negustori 33), prima construcţie modernă din Bucureşti, care începe seria aşa-numitelor „cutii albe“, imobilul Solly Gold, cu jocul interesant al proporţiilor exterioare (1937, strada Domniţei 34, azi Hristo Botev 38) şi imobilul David Haimovici şi Sigmund Vătărescu (1937, strada Olteni 12, una dintre ultimele construcţii Iancu ridicate în Bucureşti).

Se ştie că pogromul din ianuarie 1941 din Bucureşti şi experienţele personale îl marchează pe Marcel Iancu şi îl fac să emigreze. Pogromul marchează profund întreaga populaţie evreiească prin atmosferă, prin victimele umane, dar şi prin clădirile arse şi devastate ca victime indirecte. Circa 25 de sinagogi sînt devastate şi arse, Cahal Grande este ars integral, ca un sacrificiu ritual primitiv, multe case sînt devastate. Dramelor Holocaustului se adaugă emigrările şi demolările din timpul comunismului care schimbă harta umană a oraşului.

Sinagoga Eșua Tova

Există, în ultima vreme în special, o renaștere a vechiului cartier evreiesc. Pot fi vizitate astăzi muzeele cartierului evreiesc (multe deschise pentru evenimentul Noaptea Albă a Galeriilor, dar și pentru Noaptea Sinagogilor): clădirea renovată a Templului Coral, clădirea Sinagogii Mari (devenită, din 1991, locul expoziției permanente dedicate memoriei victimelor evreiești din timpul Holocaustului) și nu în ultimul rînd clădirea renovată a Templului Unirea Sfîntă (din 1978, muzeu al comunității evreiești, astăzi sub numele de Muzeul de Istorie și Cultură a Evreilor din România „Nicolae Cajal“). În aceeași zonă renasc vechi legături între foste clădiri evreiești și memoriale: noua piațetă Alexandru Șafran și Memorialul Victimelor Evreiești ale Pogromului din București (din spatele Sinagogii Mari), clădirea Teatrului Evreiesc de Stat (în vechea stradă Iuliu Barasch) unde trăiește spiritul idiș și al vechiului teatru Barasheum, clădirea noului liceu evreiesc „Lauder“ (în apropierea școlii „Lauder“, din sediul fostei școli primare de băieți „Carolina și Iacob Loebel“) sau sediul Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România „Wilhelm Filderman“ (Calea Călărașilor 57 B) – păstrător al prețioasei arhive istorice a comunităților evreilor din România.

Este aproape miraculos nu numai că aceste clădiri mai există, în ciuda demolărilor, dar și că majoritatea cercetătorilor sau vizitatorilor acestor locuri sînt neevrei, oameni care vor să cunoască și să păstreze memoria Bucureștiului evreiesc.

Conținutul de față este o formă modificată a articolului „Modernizarea Bucureștiului și contribuția evreiască“, publicat în volumul Harry Stern and Architectural Modernism in Bucharest, editor Iris Aravot, Faculty of Architecture and Town Planning Technion, Haifa, Israel, 2014.

Anca Tudorancea, doctor în filozofie, secretar științific și cercetător al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, și lector asociat la Centrul „Goldstein Goren“ din Universitatea Bucureşti, este autoarea, printre altele, a volumului Coduri vizuale. Evreii din Bucureşti (1881-1941), Editura Hasefer, 2013.