Element fundamental alături de pămînt, aer și foc, apa dezvoltă în toate culturile o simbolistică bogată legată de cosmogonic și eschatologic (este matcă primordială a lumii, dar și aducătoare de potop), de ritualurile de purificare și fertilizare, de ideea curgerii temporale ireversibile etc. Dat fiind caracterul ei vital, apa dezvoltă și în limba română sensuri și expresii care spun o poveste despre noi și despre universul nostru mental.

Cuvînt moștenit din latină, apa nu numește doar lichidul indispensabil vieții, ci se referă nediferențiat la toate formele existente în domeniul hidrologic (izvor, fîntînă, puț, vale, pîrîu, gîrlă, rîu, baltă, lac, mare) pe care le substituie contextual. La plural, substantivul indică diluviul (apele revărsate ale Dunării) sau cantitatea abundentă (a clăti în mai multe ape). Apele sînt însă și repere geografice care țin de teritoriu și de ființa etnică. Vechii perși cereau, în semn de supunere, pămînt și apă („aquam terramque petere ab aliquo“, Dicționarul Academiei). Astăzi vorbim de rîuri care pot fi granițe naturale și de ape teritoriale, fîșie a mării sau a oceanului situată de-a lungul coastelor unui stat, parte integrantă a teritoriului acestuia.

Dinamica apei (ape stătătoare / ape curgătoare, în susul / în josul apei) se leagă în plan figurat, ca și în alte limbi, de ideea temporalității ireversibile (Apa curge, pietrele rămîn; Nu te poți scălda de două ori în aceeași apă), de uitare (a scrie pe apă) sau de vorbirea alertă, fără pauze de gîndire (a vorbi ca pe apă).

Multe sintagme și expresii arată că vorbitorii prețuiesc puritatea apei (apă neîncepută / limpede / cristalină, de cleștar) asociată vieții și funcției sale rituale (apa sfințită / mare, apă-botează „Bobotează“), în opoziție cu apa neagră care marchează hotarul dintre lumea viilor și cea a morților. Apa morților, denumirea populară a unui miraj optic format la cîmpie în zile caniculare, face parte din aceeași sferă de reprezentări cu apa moartă din basme care are valențe malefice, spre deosebire de apa vie, miraculoasă și dătătoare de viață. Pe de altă parte, coloritul neobișnuit al apelor a provocat imaginația vorbitorilor care le-au atribuit epitete cromatice surprinzătoare, chiar poetice (Crișul Alb, Crișul Negru, Lacul Roșu, Bistrița Aurie, Marea Neagră ș.a.). Reflexele luminoase ale apei devin, de asemenea, termen de referință pentru alte obiecte lucioase (apele oglinzii, ale mătăsii, ale părului etc.)

Variațiile de compoziție ale apei sînt notate prin numeroase sintagme: apa sărată vs apa dulce, adjectiv mai curînd afectiv atribuit apei cu gust, bune de băut; apa minerală (numită cîndva în Transilvania și apă acră după termeni din germană și maghiară) este considerată, mai recent, în funcție de cantitatea de dioxid de carbon, un sortiment diferit de apa plată, deși ambele conțin substanțe minerale; apa aurită sau apa de aur este o apă cu particule de aur și argint coloidal ce amintește, la rîndul ei, de apa similară din basmele romînești; în fine, distingem apa aspră/dură de tip calcaros de apa moale, adică apa de ploaie folosită tradițional la spălatul părului și al rufelor. În ceea ce privește percepția calorică a apei, lexicul este mult mai sărac, singurii termeni fiind culți (ape (geo)termale și gheizere, ultimele aproape lipsind din România).

Apa ca stihie întruchipează adesea pericolul, impasul, situația dificilă. Mai multe expresii din registrul popular sau colocvial al limbii române (a intra la apă, a călători în ape rele, a fi cu toții în aceeași barcă, a cădea din lac în puț) ilustrează teama de apă, amenințările apei vicleane. Prin contrast, expresia a-i veni cuiva apă la moară descrie o situație favorabilă, așa cum este cea în care apa este îmblînzită și conlucrează cu omul în mod prietenos. Alte frazeologisme, apropiate ca sens (a scăpa căciula pe apă, a lăsa baltă, a se duce pe gîrlă / pe apa Sîmbetei), trimit la ideea de eșec, de greșeală ireparabilă, de abandon. În mod similar, strădania de a depăși impasul este asociată cu dificultatea de a trece peste o apă mare (a se face luntre și punte, a te face frate cu dracul ca să treci puntea). O expresie singulară și învechită, cu conotație negativă, trimite eufemistic la practica rituală de îmbăiere a mortului: a face cuiva apă – „a omorî“.

Dat fiind că apa este privită și ca o stihie dezlănțuită, ca amenințare de proporții, termenul este luat ca bază în construcții hiperbolice (are bani gîrlă; valuri de proteste; a minți de îngheață apele; a scoate apă din piatră seacă). Apa, atît de valorizată de obicei, devine uneori un etalon al lucrului lipsit de calitate (apă de ploaie „fleac – lucru de nimic“; apă chioară/goală – „supă, băutură diluată, fără gust“) sau absurd/prostesc (a da gaură în apă, a căra apă cu ciurul, a da cu bîta în baltă, a îmbăta pe cineva cu apă rece ș.a.).

Apa devine, paradoxal, și un indicator al stărilor fiziologice și morale ale ființei umane. Secrețiile, lichidele corporale, unele boli sînt asociate în limbajul popular apei: lacrimile (a da apă la șoareci), saliva (a-i lăsa cuiva gura apă, a-i ploua cuiva în gură), sudoarea (a fi lac de sudoare, a-l trece pe cineva toate apele), edemele (apă la plămîni / la genunchi), hidrocefalia (a avea apă la cap), dizenteria (apa-tîndului), lichidul amniotic (i s a rupt apa la naștere), sîngele (l-a bătut de i-a sunat apa în cap). Mai surprinzătoare sînt paralelismele dintre caracteristicile morale sau comportamentale ale omului și cele ale apei: a fi apă adîncă – „a avea o fire ascunsă“; a nu ști în ce ape se scaldă cineva – „a fi ascuns, duplicitar“; a se scălda toți într-o apă / a fi toți o apă și-un pămînt (depreciativ) – „a fi toți de aceeași teapă“; a pescui în ape tulburi (după franc.) – „a profita de o situație ambiguă, neclară“; a promite marea cu sarea – „a promite exagerat“; a face valuri – „a se agita, a ieși în evidență ostentativ“; a sorbi pe cineva dintr-o lingură de apă – „a-i fi drag cuiva“ ș.a.

În fine, apa cu proprietățile ei devine termen de referință pentru denumirea unei multitudini de lichide, soluții, poțiuni folosite în alimentație (apă tonică, apă de sodă / gazoasă, apă de flori), în cosmetică (apă de gură, apă de colonie, apă de castraveți / de cocos / de orez / de portocale / de rozmarin / de trandafiri / de urzici / de vie etc.), cu scop medical (apă oxigenată, apă de Burrow), cu destinație tehnică sau industrială (apă de var / de clor / de brom, apă tare, apă grea, apă regală etc.).

Am schițat în limitele prezentului articol configurația unui cîmp lexical productiv al limbii române. Cititorul în a cărui memorie sînt stocate toate aceste elemente lexicale va putea constata că textul de față nu este decît o modalitate de a bate apa în piuă

Oana Chelaru-Murăruș este conferențiar dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București.

Foto: Ioana Epure