Cînd, la începuturile lui 1990, mass media a început să vorbească la noi despre Eminescu numindu-l „cea mai ilustră victimă a cenzurii comuniste“, ea nu făcea decît să repete un scenariu mitizant, cu succes verificat la publicul românesc. Eminescu – poetul naţional, adică – figura reprezentativă pentru identitatea românească – fusese, adesea, personajul asupra căruia se proiectaseră aspiraţiile, spaimele, insecurităţile şi toate cele visate (dar nemărturisite) ale românilor despre sau pentru ei înşişi. „Cea mai ilustră victimă“, aşadar, dintr-un – subînţeles – popor de victime. Resorturile justiţiare erau puse în mişcare de mecanisme de psihologie colectivă cu angrenaje simple, dar astfel disimulate îndărătul unei „misii nobile“. Exemplele pot continua. În iarna lui 1991, ilustrul eminescolog Petru Creţia era victima unei agresiuni suspecte; nr. 7/1991 al revistei 22 îşi titra articolul despre aceasta „Securitate contra Eminescu“ (autor: Victor Bârsan): oricît de condamnabil ar fi fost, în sine, incidentul, el avea un impact mai mare – socotise ziaristul – dacă era aşezat în interiorul unui complot general al forţelor răului (din obsesiile şi cotidianul lui 1991) împotriva figurii dominante a valorilor naţionale. Identificarea unui complot împotriva lui Eminescu (indiferent care sînt complotiştii şi raţiunile lor) aşază totul sub aura unui scenariu cosmic, care îi deresponsabilizează pe actanţi, împarte simplist lumea în călăi şi victime, cere dreptate, îndeamnă la intoleranţa pedepsitoare a vinovaţilor (care nu sîntem, niciodată, fireşte, noi, cei buni...), aduce în scenă eroii justiţiari. Cea mai ilustră figură a panteonului naţional românesc devine, în această logică – repet: mitizantă, subiectivă şi săracă, în esenţa mecanismelor sale – cea mai ilustră victimă. 

Nu pentru că, în realitatea istorică a biografiei sale, Eminescu ar fi fost victima dovedită a vreunui complot, ci pentru că o asemenea explicaţie este de natură să întărească firea unora mai slabi de înger faţă cu propriile lor probleme şi eşecuri. Imaginarul istoric românesc conturează – fie şi involuntar – portretul unui popor mereu în defensivă, vulnerabil, simţindu-se ameninţat de factori reali sau imaginari, singur pe lume şi neînţeles de mai toţi, dar – bogat, străvechi, unic, pur, autohton etc. Studiile lui Lucian Boia analizează cum nu se poate mai limpede această stare de... imagini (că a le numi „fapte“ ni se pare ceva mai greu).

Scenariile complotului antieminescian nu se istovesc în primii ani de postcomunism, dimpotrivă. Iar recrudescenţa lor astăzi – confirmată de succese editoriale, de prezenţe insistente pe internet (e-adevărat, mai ales pe siturile grupărilor noii drepte sau ale neolegionarilor zilei) – trebuie să ne dea de gîndit, întrucît este semnul unui nemărturisit sentiment de vulnerabilitate a celor ce creează asemenea scenarii, dar şi a celor – mulţi – care le cred. Teoria complotului anti-eminescian a părăsit tema 90-istă a complotului puterii comuniste împotriva marelui scriitor, pentru a ancora în teritoriile biograficului strict: Eminescu a fost declarat bolnav, internat şi în cele din urmă ucis de duşmanii săi, care erau – fireşte – duşmanii poporului român. Ei sînt în continuare printre noi, demascarea complotului antieminescian echivalează cu apărarea de pericolele ce ne pîndesc, pe noi, astăzi. Energia demascatoare a corifeilor complotului este uriaşă: ei publică, anual, sute de pagini de comentarii şi de suprainterpretări ale puţinelor documente rămase despre boala şi sfîrşitul lui Eminescu (Călin Liviu Cernăianu a început în 2000 cu volumul Recurs Eminescu. Suprimarea gazetarului, şi nu s-a mai oprit...), fac calcule kabalistice despre numărul de litere din replicile consemnate ale bietului bolnav (Nicolae Georgescu publică în 1994 vol. A doua viaţă a lui Eminescu şi reia tema în multe alte scrieri ulterioare), descoperă documente misterioase (v. recentele dezvăluiri în presă ale lui Constantin Barbu, revenit pe scena noastră culturală ca filosof şi eminescolog) şi recitesc cu foarfeca manipulării în mînă, publicistica eminesciană (v. Radu Mihai Crişan, Eminescu interzis. Gîndirea politică, 2009). Ceea ce stupefiază specialistul de bună credinţă în faţa unor asemenea construcţii complotist-revanşarde nu este atît tonul lor violent (cu incoerenţele de rigoare), nici imaginarul dezlănţuit, xenofob (ucigaşii poetului sînt evreii, ungurii, germanii şi... Titu Maiorescu, repet – duşmanii poporului român), cît desfăşurarea imperturbabilă a demonstraţiilor. Un amplu proiect editorial, „de peste 800 de pagini, al unei investigaţii analitice complete realizate de Academia şi Fundaţiile Mihai Eminescu: Codul Invers – Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu“ este lansat la Bookfest de acelaşi Constantin Barbu (http://www.youtube.com/watch?v=yih0SI2u-Ro, postare de Victor Roncea, emblematică pentru coerenţa teoriilor în discuţie), realizatorul său. Proiectul va avea 30 de volume, cu „discursuri de escortă“ (note, comentarii etc.) care nu fac decît să amplifice teoria complotului ucigaş, decontextualizînd maniacal documentele medicale, delirurile bolii şi alte incoerenţe ale ultimilor luni de viaţă ale poetului, pentru a obţine rezultatul dorit: Eminescu a fost ucis de străini şi de români vînduţi acelora. Lumea ştiinţifică românească stă deocamdată deoparte, ezitînd să se amestece: între timp, adepţii teoriei complotului vorbesc şi scriu fără odihnă, folosindu-se de vulnerabilităţile imaginarului naţional şi de sensibilitatea publicului larg la retorica de tabloid „cu crime, mistere şi amor“, pentru a ţine avanscena „preamărindu-se pe ei“, cum prezicea, amar, poetul însuşi. Pentru că, ştiut este, orice victimă – cu atît mai mult cea mai ilustră victimă – are nevoie să i se facă dreptate. Glorie justiţiarilor ei, strigă înşişi justiţiarii.

Nu despre Eminescu este vorba, de fapt, în asemenea circumstanţe. Cumplit tablou! Cu o vorbă a lui Petru Creţia (din Testamentul unui eminescolog), „Aş putea să par ironic şi nu sînt şi mi-am vrut mîna uşoară: de tristeţe pentru atîta sîrg zadarnic, inspirat de malefice constelaţii“.  

Ioana Bot predă istoria literaturii române la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj. A publicat, între altele, volumele: Eminescu şi lirica românească de azi, Editura Dacia, 1990, Semne de carte. Eseuri de istorie literară românească, Editura Limes, 2004. A coordonat volumul Mihai Eminescu – poet naţional român. Istoria şi anatomia unui mit cultural, Editura Dacia, 2002.