Coranul cuprinde un număr impresionant de versete, presărate pe tot cuprinsul său, ce îl au ca subiect pe Iisus, de la conceperea sa miraculoasă și pînă la ridicarea la ceruri. În temeiul acestor versete, se poate vorbi de o viziune asupra lui Iisus ca profet al islamului. Pentru musulmani, Iisus este un profet respectat şi venerat, de aceea ei spun, de fiecare dată cînd este pomenit numele său, wa-‘alayhi s-salamu! – „Pacea fie asupra lui!“, ca semn al înaltului respect de care se bucură. Musulmanii fac totuşi deosebire între Iisus în care creştinii cred și ale cărui învățături le urmează, pe care-l consideră mai degrabă ca fiind o figură mitică, şi Iisus din Coran, un profet ce a avut, printre altele, ca principală misiune să anunţe venirea profetului Muhammad. De altfel, şi numele diferă, pentru creştinii vorbitori de arabă, Iisus este Yasu‘a, adică „Salvatorul“ în siriacă, pentru musulmani el este ‘Isa (cuvînt cu semnificaţie necunoscută). Ceea ce îi uneşte pe cei doi sînt supranumele comune: al-Masih (Unsul) şi, respectiv, Ibn Maryam (Fiul Mariei).

Coranul se referă, aşadar, la Iisus cu numele de ‘Isa şi, de asemenea, cu supranumele de Ibn Maryam, „Fiul Mariei“ (Maria este singura femeie desemnată în Coran printr-un nume propriu care dă, de altfel, şi titlul celei de-a 19-a sure). El are o serie de titluri printre care al-Masih („Mesia“, „Unsul“ după obiceiul timpului de a-i unge efectiv pe regi la urcarea pe tron, şi nu în sensul apocaliptic de mesia care se va întoarce la sfîrşitul veacurilor şi pe care-l aşteaptă unii dintre evrei), nabi, „profet“ sau „prooroc“, rasul, „trimis“, „mesager“, „sol“, şi kalima – „cuvînt“. El este desemnat în cîteva rînduri şi cu vocabula ayah – „semn“. Ca şi alţi profeţi care au fost şi trimişi, soli, şi lui i s-a dat o carte pe care s-o aducă omenirii, al-Kitab (Cartea) sau al-Ingil (Evanghelia) şi o serie de semne sau miracole care să confirme adevărul mesajului adus. Versetul 61:6 este de o mare importanţă pentru definirea coranicului Iisus, deoarece rezumă viziunea musulmanilor asupra sa: Iisus, fiul Mariei, spuse: O, fii ai lui Israel! Eu sînt, într-adevăr, trimisul lui Dumnezeu la voi ca să întăresc cele din Tora de dinaintea mea şi ca să vă vestesc un trimis ce va veni după mine şi al cărui nume va fi Ahmad. Şi cînd acela veni la ei cu dovezi vădite, ei spuseră: Aceasta este o vrajă vădită! (Coran, 61:6)

Ahmad este un alt nume al profetului, „cel prealăudat“, cuvînt derivat de la rădăcina hamada (a lăuda) ca şi Muhammad (cel lăudat). Comentatorii musulmani apropie acest nume de paracletos, „ajutor“, „apărător“, „consolator“, vestit de către Ioan (vezi Ioan 14:16; 15:26; 16:7), despre care spun că l-a înlocuit pe periclitos, „lăudat“, din primele versiuni ale Bibliei.

În mesajul său către împăratul Abisiniei, profetul Muhammad insista asupra naşterii supranaturale a lui Iisus şi asupra virginităţii mamei sale, reluînd astfel versetul coranic care spune: Iisus, fiul Mariei, este trimisul lui Dumnezeu, Cuvîntul Lui pe care l-a aruncat Mariei, un duh de la El. (Coran, 4:171), şi de asemenea citînd cuvintele îngerului Gabriel către Maria: O, Maria! Dumnezeu te-a ales şi ţi-a dat curăţenie. El te-a ales îna­intea femeilor lumilor (Coran, 3:39). Eu sînt doar trimisul Domnului tău ca să-ţi dăruiesc un fecior curat. (Coran, 19:19)

Într-un alt verset, 5:46, se menţionează că Iisus face parte din şirul de profeţi şi soli pe care Dumnezeu i-a trimis de a lungul timpului omenirii: Noi l-am trimis, pe urmele lor, pe Iisus, fiul Mariei, ca să întărească cele de dinaintea lui din Tora. Noi i-am dăruit Evanghelia drept călăuzire şi Lumină ca să întărească cele de dinaintea lui din Tora: călăuzire şi predică pentru cei temători.

Pentru Coran, toţi trimişii lui Dumnezeu au acelaşi statut, fiind aşadar egali prin misiunea pe care au avut-o: Spuneţi: Credem în Dumnezeu şi în ceea ce ne-a fost pogorît nouă, în ceea ce a fost pogorît lui Abraham, lui Ismail, lui Isaac, lui Iacob, triburilor, în ceea ce i s-a dat lui Moise, lui Iisus, în ceea ce li s-a dat profeţilor de la Domnul lor şi nu facem nici o deosebire între ei, căci noi Lui îi sîntem supuşi. (Coran, 2:136)

Deși toți trimișii sînt egali între ei, pentru profetul Muhammad, Iisus este primus inter pares, aşa cum reiese dintr-un hadit povestit de Ibn Hurayra şi preluat de at-Tabari în comentariu său: Trimisul lui Dumnezeu (Muhammad) a spus: Profeţii sînt fraţi, chiar dacă mamele lor sînt diferite, religia lor este una singură. Eu sînt cel mai apropiat om de Iisus, fiul Mariei, căci nu mai există nici un profet între mine şi el. (al-Tabari, 3/1/373)

Fiecare comunitate, spune textul coranic, a avut trimişi de la Dumnezeu care s-o prevină asupra legilor ce trebuie urmate, căci Dumnezeu trimite soli în mod succesiv, mulţi dintre ei fiind respinşi, învinuiţi de falsă profeţie: Noi am trimis apoi fără încetare trimişi de-ai Noştri. De fiecare dată cînd un trimis venea la o adunare, aceasta îl socotea mincinos. Noi i-am făcut să se urmeze unii pe alţii şi i am pus în spuse. Înapoi cu poporul ce nu crede. (Coran, 23:44)

Nici Iisus nu va fi tratat altfel: chiar de la începutul misiunii sale, el este respins de către cei cărora li se adresa. De fiecare dată, el vine cu o lămurire – mai mult decît atît, el face şi unele minuni pentru a întări adevărul spuselor sale: Eu întăresc Tora dinaintea mea şi vouă vă dau dezlegare la o parte dintre cele oprite. Eu v-am adus vouă un semn de la Domnul vostru. Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-mi ascultare! Dumnezeu este Domnul meu şi Domnul vostru. Lui închinaţi-vă! Aceasta este Calea cea Dreaptă. (Coran, 3:50-51)

Expresia „Calea cea Dreaptă“ (sirat mustaqim) care apare în predica lui Iisus este aceeaşi folosită şi în islam. În Sura 1, al-Fatiha (Deschizătoarea), ce se constituie într-o rugăciune adresată de musulmani lui Dumnezeu, aceştia Îi cer călăuzirea pe Calea cea Dreaptă. Ca atare, se poate trage concluzia că acel mesaj adevărat, nealterat, al lui Iisus este unul şi acelaşi cu acela adus de Muhammad. Mai mult decît atît, discipolii lui Iisus sînt descrişi ca fiind musulmani: Iisus, cînd a simţit tăgada lor, le spuse: Cine îmi sînt ajutoare întru Dumnezeu? Apostolii spuseră: Noi sîntem ajutoarele lui Dumnezeu, căci Noi credem în Dumnezeu. Fii martor că sîntem supuşi! (Coran, 3:64)

Acest verset va atrage atenţia comentatorilor creştini din Evul Mediu, care vor considera, pornind de aici, că islamul nu este altceva decît o sectă eretică a creştinismului. Desigur, cuvîntul muslim este folosit aici cu accepţiunea sa generală de „supus“, „supus al lui Dumnezeu“. În islam se spune că toţi oamenii se nasc musulmani, adică supuşi lui Dumnezeu, însă ei se schimbă apoi din cauza societăților în sînul cărora trăiesc.

Versetele cuprinse între 42 și 62, din sura a 3-a, referitoare tot la Iisus şi care se termină cu sahada, „mărturia de credință“, primul din cei cinci stîlpi ai islamului, scot în evidență faptul că Iisus era un monoteist absolut, care nu s-a pus în valoare pe el, ci doar pe Dumnezeu, aşa cum va face și Muhammad. De altfel, ceea ce reiese fără echivoc din textul coranic este că Iisus nu dorește ca cineva să i se închine lui, ci să-l considere ca sol al lui Dumnezeu și nimic mai mult: O, oameni ai Cărţii! Nu întreceţi măsura în credinţa voastră! Nu spuneţi despre Dumnezeu decît Adevărul! Da, Cristos! Iisus, fiul Mariei, este trimisul lui Dumnezeu. (Coran, 4:171)

Coranul respinge vehement conceptul creștin conform căruia Iisus ar fi fiul lui Dumnezeu, concept ce nu este înțeles în sens metaforic, ci în sens strict, fizic, cu toate implicațiile relaționale care decurg de aici. Conceperea lui Iisus – miraculoasă ca și în Evanghelii – este similară cu cea a lui Adam, dusă la îndeplinire cu ajutorul verbului creator: Iisus este înaintea lui Dumnezeu precum Adam pe care l-a creat din țărînă și apoi i-a spus: „Fii!“ Și acesta a fost. (Coran, 3:59)

Pe aceeași linie, Coranul ce se construiește în jurul fundamentului dogmatic „nu există [dumne]zeu în afară de Dumnezeu“ (la ’ilaha ’illa ’’Allah) respinge conceptul creștin de treime, văzut ca o negare a unicității divine, prin înțelegerea că Dumnezeu ar fi una dintre cele trei persoane – Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh – și nu unul singur: Credeţi în Dumnezeu şi în trimişii Săi! Nu mai spuneţi trei! Sfîrşiţi cu aceasta, căci va fi mai bine pentru voi. Unul este Dumnezeu! Mărire Lui! Cum ar avea un fiu? Ale Lui sînt cele din ceruri şi de pe pămînt. Dumnezeu îşi este sieşi de ajuns ca apărător. (Coran, 4:171)

Faptele lui Iisus

Coranul pune în evidenţă, pe parcursul a numeroase versete, minunile făcute de Iisus, unele dintre acestea fiind menţionate şi în Evangheliile canonice: vindecarea de lepră (Matei 8:1-4; Marcu 1:40-45; Luca 5:12-16), dăruirea vederii unor orbi (Marcu 8:22-26; Matei 20:29-34; Luca 18:35-43; Ioan 9:1-12), învierea morţilor (învierea lui Lazăr din Betania cf. Ioan 11:1-44; învierea tînărului din Nain cf. Luca 7:11-17; învierea Tabithei, fiica lui Jairus, cf. Marcu 5:21-43). Alte minuni, cum ar fi înzestrarea cu viaţă a unor păsări confecţionate din lut şi rostirea unor vorbe înţelepte încă de pe cînd se afla în leagăn, nu se regăsesc în Evangheliile canonice, ci în unele Evanghelii apocrife. Ca şi în Evanghelii, Iisus nu-şi arogă niciodată meritul săvîrşirii acestor minuni, ci le consideră semne venite de la Dumnezeu, manifestate prin el, pentru întărirea credinţei oamenilor: Şi iată-l trimis fiilor lui Israel: Eu v-am adus vouă un semn de la Domnul vostru: vă voi crea vouă, din noroi, un chip de pasăre. Voi sufla asupra sa şi va fi pasăre, cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Eu îl tămăduiesc pe orb şi pe lepros şi morţilor le dau viaţă, cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Eu vă dau ştire ce să mîncaţi şi ce să păstraţi în casele voastre. Întru aceasta este un semn pentru voi, de sînteţi credincioşi. (Coran, 3:49) Dumnezeu va spune: O, Iisus, fiul Mariei! Aminteşte-ţi de harul Meu asupra ta şi asupra mamei tale. Eu te-am întărit cu duhul sfinţeniei. Din leagăn, tu vorbeai oamenilor ca un bătrîn. (Coran, 5:110)

Două minuni evanghelice, prima cunoscută ca „hrănirea celor 5000“, prin înmulţirea a cinci pîini şi a doi peşti, înfăţişată în toate cele patru Evanghelii canonice (Matei 14:13-21; Marcu 6:31-44; Luca 9:10-17 şi Ioan 6: 5-15), a doua, „hrănirea celor 4000“, prin înmulţirea a şapte pîini şi a şapte peşti, menţionată doar în două Evanghelii (Marcu 8:1-9 and Matei 15:32-39), pot fi recunoscute în următorul verset coranic din sura „Masa“ (ar.: Al-ma’ida, cu trimitere directă la acele episoade din viaţa lui Iisus): Iisus, fiul Mariei, spuse: „Dumnezeule, Domnul nostru! Din cer, pogoară-ne nouă o masă! Va fi pentru noi un ospăţ, de la cel dintîi pînă la cel din urmă dintre noi, şi un Semn venit de la Tine. Dă-ne nouă cele trebuincioase traiului, căci tu eşti prea-bunul Înzestrător“. (Coran, 5:115)

Alte minuni atribuite lui Iisus în Evanghelii nu apar în textul coranic, cum ar fi: preschimbarea apei în vin la o nuntă din Cana Galileei (Ioan 2:1-11) – aici trebuie avut în vedere şi statutul pe care îl are alcoolul în religia islamică –, umplerea năvodului cu peşti (Luca 5:1-11; Ioan 21:1-14), mersul pe apă (Ioan 6:16-21), liniştirea furtunii (Marcu 4:35-41; Luca 8:22-25 şi Matei 8:23-27) şi încă mult altele. Pentru toate minunile făcute, evreii vor sfîrşi prin a-l învinui de vrăjitorie: …Eu i-am îndepărtat de la tine pe fiii lui Israel! Cînd le-ai adus dovezi vădite, cei tăgăduitori dintre ei au spus: „Nu este decît o vrajă vădită!“ (Coran, 5:110)

Ridicarea la cer

Moartea lui Iisus pe cruce, urmată de învierea sa, reprezintă pilonul religiei creştine. În tradiţia islamică se spune că Iisus nu a fost crucificat sau că altcineva a fost crucificat în locul său, cel mai adesea fiind menționat Iuda Iscariotul. Aşadar, Iisus nu moare pe cruce, ci este înălţat de Dumnezeu direct la ceruri, precum au fost și cei doi prooroci din Vechiul Testament, Enoh (Geneza 5:24) şi Ilie (2 Regi 2:11), care au trecut la viaţa veşnică fără a cunoaşte moartea. Dumnezeu nu ar fi putut îngădui, spun comentatorii coranici, ca un asemenea profet să fie omorît de către oameni, ci l-a înălţat la El: Noi i-am pedepsit, căci au tăgăduit şi o mare mîrşăvie, au spus despre Maria, după cum au mai spus: Da, noi l-am ucis pe Hristos, Iisus, fiul Mariei, trimisul lui Dumnezeu. Ei însă nici nu l-au ucis, nici nu l-au răstignit, ci numai li s-a părut aşa. Cei care nu se înţeleg asupra lui sînt în îndoială, căci ei nu au nici o ştiinţă anume şi nu urmează decît o nălucire, fiindcă ei de bună seamă nu l au ucis, ci Dumnezeu l-a înălţat la El, căci Dumnezeu este Puternic, Înţelept. (Coran, 4:157)

Coranul îi atribuie lui Iisus un rol de seamă în Ziua Judecății de Apoi, cînd va fi chemat să depună mărturie împotriva creştinilor care l au luat drept Dumnezeu, care i s-au închinat lui, şi nu lui Dumnezeu: Dumnezeu spuse: O, Iisus, fiu al Mariei! Tu ai spus oamenilor: Luaţi-mă pe mine şi pe mama mea drept dumnezei mai presus de Dumnezeu! Iisus spuse: Mărire Ţie! Eu nu pot mărturisi ceea ce nu am căderea să spun. Tu ai fi ştiut, dacă aş fi spus. Tu ştii ce este în mine, însă eu nu ştiu ce este în Tine. Tu ești Cunoscător al Tainelor. Eu nu le-am spus decît ceea ce mi-ai poruncit să spun: Închinaţi-vă lui Dumnezeu, Domnul meu şi Domnul vostru! (Coran, 4:159)

În mod paradoxal, așa cum spuneam și cu alte prilejuri, Iisus apropie cele două religii, creștinismul și islamul, constituindu-se într-un fundament al dialogului, atunci cînd sînt scoase în evidență similitudinile, privitoare la el, dintre Noul Testament și Coran, dar în acelaşi timp, el le și desparte, dînd naștere unor polemici aprinse, atunci cînd se aduc în discuție diferențele dintre personalitățile sale, cea evanghelică și cea coranică.

George Grigore este prof. univ. dr. la Universitatea București.

Foto: Fecioara Maria cu Iisus, miniatură persană, wikimedia commons