Citind, în ziua de azi, tratatul lui Irineu din Lyon despre erezii, abia îţi poţi reprima impresia că, de fapt, ai în faţă notaţiile unui cronicar TV. Nu că descrierea sa ar fi foarte plastică – nici nu e –, dar mustrătoarea sa răbdare are pasul degetului mare pe telecomandă, sărind la aberaţia imediat următoare cînd tocmai părea că începe să o aprofundeze pe cea dinainte. Abia ce vorbise de valentinieni, că trece la marcusieni, la Simon Magul şi Menandru, la Saturnin şi Basilide ş.a.m.d., ca orice bun abonat al unei companii de cablu. Astfel, pe ecranul ideilor se perindă într-un ritm ameţitor eoni şi pleromă, iota şi cu eta, demiurgul malefic, mama demiurgului malefic, dar şi sonore nume de vedete transcendente precum Sophia, Monogen şi... Zoe.

Sintagma „ecranul ideilor“ nu e întîmplătoare, căci ideea de idee a fost extrem de conotată vizual încă de la inventarea ei de către greci, pe cînd cel care a inventat ideea de televizor – germanul Friedrich Maximilian Klinger în romanul Viaţa, faptele şi coborîrea în infern a lui Faust (1791), unde descria ţăranii ca pe nişte letargici care se holbează întruna la „cutia de privit“ (Guckkasten) – a anticipat în mod genial ceea ce mediologul Marshall McLuhan avea să confirme aproape două secole mai tîrziu, anume că mass-media întoarce creierele pe dos, exteriorizează gîndirea, vulnerabilizînd-o în tot acest timp. Refrenul „Die Gedanken sind frei“ devenea, astfel, o biată iluzie. 

Strict epistemic, fiecare erezie luată în parte ar putea constitui miezul unui canal de televiziune ieşit din magma prostiei omeneşti-preaomeneşti. Că ea ar avea un potenţial de fascinaţie pentru un anumit public nu intră aici în discuţie. Dar, mutatis mutandis, orice canal de televiziune din zilele noastre este o erezie, în măsura în care i se aplică verdictul global pe care Irineu îl dă la sfîrşitul epocalei sale scrieri: „irreligiosas sententias“. Ca şi ereziile, canalele de televiziune nu leagă nimic. Ele par că aduc laolaltă, ce-i drept, singurătăţi disparate, dar nu le leagă între ele. Ce comerţ intelectual poate avea cineva care priveşte doar filme western cu un necunoscut care nu-şi poate lua ochii de la o televiziune de ştiri? În această idee, pînă şi canalele religioase sînt o aberaţie, ele mizînd implicit pe miracolul teleconsubstanţierii – la teletranssubstanţiere refuz să mă gîndesc, ca să nu dau idei năstruşnice unora.

Societatea astfel atomizată nu acţionează vectorial şi nu generează, în consecinţă, ierarhii solide. La fel ca în epoca lui Irineu, în Roma finalului de secol II, semnele decăderii pot fi citite, şi azi, tocmai în această atomizare. Imperiul şi-a atins deja apogeul, de aici drumul nu poate fi decît descendent. Pe acest fundal, retorta epistemelor cu pretenţie de doctrină universală explodează. Fiecare are dreptate – dreptatea devenind o chestiune de gust – şi nimeni nu e dispus să dea un pas înapoi. Pînă la un nou proiect vectorial, care să mişte umanitatea pe un drum ascendent, semnele degringoladei vor întîrzia, unul dintre acestea fiind chiar şubrezenia ierarhiilor.

Cum se întîmplă, totuşi, că nu cădem în anarhie, că unele ierarhii („născute, iar nu făcute“) mai stau în picioare într-o măsură sau alta? E drept, profesorii se plîng că nu mai sînt respectaţi de elevi, medicii – de pacienţi, bătrînii – de tineri, aleşii – de alegători etc. Totuşi, în ciuda corului de lamentaţii, o oarecare aşezare piramidală a societăţii – cu un unghi ceva mai obtuz la vîrf – se păstrează şi ceva ne spune că tristul simulacru de democraţie numit „parlamentul copiilor“ nu va lua niciodată locul parlamentului generat prin alegeri. La fel, ierárhii vor fi mereu la locul lor, disputat sau nu. Modul prevenitor al înţelepciunii populare – „cine n-are bătrîni să şi-i cumpere“ – e înşelător pentru că premisa e falsă. De fapt, înţelepciunea populară însăşi este un paradox ascuns, inversul situaţiei lui Dorian Gray. În efigie ea întinereşte, fiind „fără vîrstă“, dar în lume ea iese tot mai senilizată, ca o Sibilă cu carnet de sănătate. Tocmai de aceea literatura sapienţială dintotdeauna şi de peste tot pare că ar propaga contrariul, dar adevărul ei imuabil este că tinerii au fost dintotdeauna mai înţelepţi decît bătrînii. Dacă lucrurile ar fi stat invers, atunci istoria umanităţii ar fi consemnat un paricid necurmat – ceea ce nu este cazul. Acest plus de înţelepciune s-a manifestat tocmai prin conservarea tradiţiilor şi prin respectarea ierarhiilor şi se datorează, în principiu, unei realităţi simple: tinerii au mai mult timp şi, implicit, mai multă răbdare.

Respectul – fiind, în această logică, definibil etimologic ca răbdare de a privi în urmă – nu este doar o achiziţie educaţională, ci chiar expresia unei condiţionări antropologice, iar pornirile ierarhizante reflectă o invariantă a structurii noastre mentale. Deja contemplîndu-şi corpul, omul stabileşte primatul unuia dintre termenii simetriilor – de exemplu, al dreptei faţă de stînga –, precum şi întîietatea termenilor de referinţă din progresii şi asimetrii – a capului faţă de trup, a mîinii faţă de picior, a frunţii faţă de restul calotei, a irisului colorat faţă de conjunctiva albă etc.

Aceste ierarhizări sui-generis sînt apoi conotate cultural şi devin ierarhii de valori, doar că acestea din urmă sînt pur descriptive şi rareori operante altfel decît ideologic. E greu să crezi că cineva care s-ar declara adeptul unui întreg set de valori – să zicem un creştin exemplar – le şi transpune în practică într-un mod consecvent-ierarhic; că, în momentul spovedirii, creştinul respectiv ar simţi 3% smerenie, 7% curaj, 10% tărie, 15% credinţă, 20% speranţă şi restul iubire cît încape. Prin urmare, deşi ierarhizabile, virtuţile nu sînt cuantificabile, ceea ce face din întreaga ierarhie doar un şir metonimic. Partea va sta mereu pentru întreg, dar cît timp e valabil dictonul „dacă partea privilegiată nu e, atunci nimic nu e“, virtutea maximă va fi, tendenţial, totalitară, în sensul dialecticii hegeliene.

E şi motivul pentru care, în sistemele cu adevărat democratice, separarea puterilor în stat are loc cu necesitate. Dacă valorile pe care le reprezintă ele ar fi suprapuse într-o relaţionare ierarhică, atunci prima din ierarhie ar deveni totalitară, după cum se şi întîmplă în toate variantele despotismului. Orice discurs despre „binele suprem“, de la Platon la Schleiermacher, a sfîrşit în patetism şi e de înţeles de ce utilitariştii l-au exportat în zone mai tangibile, pe cînd teoreticienii liberali ai statului au refuzat sistematic epitetul „suprem“, preferîndu-i acestuia mai non-angajantul „comun“.

Chiar şi acesta este un semn că gîndirea vectorială a umanităţii cedează, mai devreme sau mai tîrziu, modelului mereologic (al organizării pe orizontală, în mulţimi), întorcîndu-se astfel din nou şi din nou la ceva ce experimentase şi epoca lui Irineu, şi experimentăm şi noi azi, în plină globalizare, după sloganul: mai bine sute de erezii, decît ierarhii imprecise, ştiut fiind însă că fiecare erezie este o ridicolă încercare de reierarhizare. Repulsia faţă de ierarhii se instalează în primul rînd deoarece valorile, pentru a căpăta funcţie de model, se cer incarnate, generînd astfel ierarhii de persoane. Or, acestea – vezi, mai nou, aşa-numitele topuri – sînt lesne atacabile, au o rată mare de înnoire şi nu au sens decît dacă performanţa este cuantificabilă, în sport bunăoară. Dar în domeniul spiritului ele pot deveni ficţiuni pernicioase sau, în tot cazul, injuste, întrucît raţiunile estetice şi cele religioase nu pot fi traduse în raţiuni publice – decît ca raţiuni politice. Prin urmare, nu miră pe nimeni că cine se află la vîrful unei astfel de ierarhii a trebuit, cîndva, „să se dea cu Puterea“ într-un fel sau altul. Kant – pentru a lua un exemplu fără implicaţii – cita fără sfială din versurile lui Friedrich cel Mare pentru a descrie categoria geniului, dar chiar şi în acest caz trebuie făcută diferenţa între servitute şi servilism. Măcar de la Kant am învăţat că omul trebuie să-şi jaloneze viaţa nu doar după ce are voie să facă, ci şi după ceea ce poate spera de la ceea ce face...

Ce poate spera, de exemplu, un om de cultură ajuns în topul 10 pentru România? Va fi consolat că o astfel de emisiune este, totuşi, un mod de recunoaştere publică? Sau va fi mai curînd angoasat că spectacolul e de prost gust, simţindu-se pus în gura lumii? Incontinentă şi amnezică în acelaşi timp, gura lumii – acest „anus dentatus“ al comunicării – dezasimilează întruna informaţie, pe măsură ce o vîntură, fiind totodată cea mai capricioasă instanţă de omologare: cu cît eşti mai notoriu, cu atît cedezi mai mult din suveranitate. Iar dacă ierarhiile din ziua de azi se fac în mod covîrşitor în temeiul notorietăţii, atunci cît de liberi sînt cei ce intră în ele? Un moldovean mai hîtru ar răspunde: „Ieri ar hi, dar azi nu sînt...“

Gabriel H. Decuble, de formaţie germanist, este poet şi eseist.