"În România nu există religie de stat; statul este neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee", spune articolul 9, capitolul II, din Legea cultelor. Icoanele din şcoli, o problemă atît de discutată în ultimul timp sau, mai corect spus, atît de mediatizată, sunt un atentat la neutralitatea statului? O intervenţie a statului însă, privind această problemă, cerută de petiţia iniţiată de profesorul Emil Moise, este legitimă? În cadrul unei dezbateri organizate la clubul "Prometheus" pe această temă, Horia-Roman Patapievici, moderatorul discuţiei, vorbea de două tipuri de neutralitate. O neutralitate de tip clasic, care spune că statul nu are dreptul să intervină în opţiunile religiose ale individizilor, şi un nou fel de neutralitate, prin care statul intervine să sprijine un concept de neutralitate considerat laic şi progresist. Cu alte cuvinte, neutralitatea se reglementează prin lege, iar libertatea are reguli clare. Aceasta pare să fie situaţia în cazul icoanelor din şcoli. Ministerul Învăţămîntului, ca reprezentant al statului, este chemat să reglementeze libertatea religioasă. La aceeaşi conferinţă s-a aflat şi Mihail Hărdău, ministrul Educaţiei, care a spus că statul nu poate interzice icoanele, din simplul motiv că nu el le-a pus acolo. Au fost puse de copii, de părinţi sau de profesori şi a le interzice înseamnă o încălcare a principiului democratic. Majoritatea le vrea, le are. Corect, am putea zice. Să luăm însă un exemplu absurd. Să presupunem că elevii vor, democratic şi majoritar, să tapeteze sala de curs cu postere cu Marilyn Manson. Se mai aplică principiul democratic? Nu, statului i s-ar cere să intervină, chiar dacă nu-i aparţine scotch-ul cu care au fost lipite posterele. Nu e acelaşi lucru, o să spuneţi. De acord, nu e, dar nu putem ignora paralelismele. Exemplul, chiar vulgar şi forţat, demonstrează că principiul democratic invocat este relativ. Învăţămîntul are, prin definiţie, un rol formativ, iar tot ce se află în spaţiul şcolii ar trebui să aibă, cel puţin teoretic, această funcţie. Se neagă rolul formativ al icoanelor? Dacă vorbim în termeni religioşi, nu, dar, în termenii neutralităţii enunţaţi de stat, acesta nu sprijină şi nu favorizează nici unul dintre cultele recunoscute. Joacă icoanele vreun rol din punct de vedere educaţional? Ajungem astfel la un alt punct al discuţiei, şi anume distincţia dintre obiect de cult sau obiect artistic. Ce funcţie au icoanele din şcoli? Florin Iaru, prezent la dezbaterea amintită, îl contrazice pe Patapievici, spunînd că icoana are, chiar şi în acest caz, rolul de obiect de cult. Ce caută, aşadar, într-o instituţie neutră din punct de vedere religios? Ca obiect de cult, se află într-un loc care nu-i este propriu: Sebastian Vlad Popa chiar a vorbit de o desacralizare şi o imanentizare a semnului sacru. Alex Păun, student la filosofie, se întreba dacă prezenţa icoanelor încalcă această neutralitate şi dacă această încălcare este atît de gravă încît este necesar ca statul să intervină. Ţinînd cont că, aşa cum a subliniat şi ministrul Educaţiei, icoanele nu au apărut în şcoli pe o cale instituţionalizată şi sunt rezultatul opţiunii democratice a micilor comunităţi, răspunsul pare a fi negativ. Horia-Roman Patapievici spunea că aceste probleme se rezolvă prin negociere la nivel social şi că nu este problema statului să intervină. Obiect de cult sau artistic, prezenţa icoanei în şcoli îi poate discrimina, aşa cum susţine Emil Moise, pe cei de altă religie? Cei care spun nu au ca argument faptul că cineva aparţinînd unui alt cult se poate simţi discriminat chiar şi văzînd o biserică pe stradă. Iar aici se ajunge la discuţia mai amplă privind rolul simbolului în spaţiul public. Interzicerea sa ar fi la fel de discutabilă, cred, ca articolul din legea cultelor care acuză defăimarea simbolurilor religioase. Totuşi, şcoala este un spaţiu public cu statut special care impune o serie de nuanţe. Dacă spaţiul public în sens larg este greu de reglementat, entropic şi divers, şcoala impune control şi reguli. Libertatea este aici, vrem, nu vrem, limitată. Învăţămîntul ţine de cunoaştere în sens raţional şi trebuie văzut, de fapt, dacă simbolurile religioase contrazic acest principiu. Nu ştiu dacă este neapărat vorba de discriminare. O problemă ar putea fi cea a influenţării, faptul că, teoretic vorbind, un elev se poate simţi constrîns, chiar indirect, să adere la o anumită religie. În mod practic, profesorii prezenţi în sală la dezbaterea de la "Prometheus" au subliniat că problema este inexistentă. Copiii vin cu o moştenire religioasă din familie şi nici un simbol religios expus în şcoală nu le poate schimba opţiunea. În mod practic, ei nici nu le văd. Religia ţine de o opţiune personală şi de tradiţie, de educaţie. Florin Iaru vorbeşte însă de o dictatură a majorităţii, dînd ca exemplu faptul că cei mai mulţi elevi s-au simţit mîndri cînd au fost făcuţi pionieri, deşi acasă se asculta Europa Liberă şi părinţii negau comunismul. Nu cred că poate exista, în acest stadiu al dezbaterii publice, o poziţie clară şi corectă. Discuţiile ne arată că sunt argumente care susţin ambele puncte de vedere şi că, pînă la urmă, oricare dintre ele este acceptat, riscă să contrazică, mai mult sau mai puţin, libertatea de opţiune a cuiva.