Întîi soseşte dosarul. De cele mai multe ori, sînt observaţiile unui lucrător social şi argumentele solicitantului de azil prezentate autorităţilor pentru a le convinge să-i acorde un statut legal. Alteori, ca în acea zi, nu sînt decît motivele pentru care este cerut un examen psihiatric: dureri vagi, un comportament bizar, perceput astfel de personalul centrului pentru refugiați sau de către oameni care provin din aceeaşi cultură, lipsa somnului, coșmaruri. O simptomatologie incertă, în spatele căreia se poate ascunde orice boală sau interes.

Hassan pare mai bătrîn decît cei 27 de ani trecuţi în legitimaţia de unde îi copiez numele, pentru că nu am înţeles cînd mi l-a spus. Ten măsliniu, barbă nerasă de cîteva zile, păr bogat nespălat, înălţime medie, mîini parcă mai mari decît s ar potrivi cu trupul slab, haine ca ale celor care la începutul anilor ’90 se îmbrăcau la Istanbul. Ghinion: vine însoţit de o traducătoare. Nu-mi place, mă simt stînjenit în prezenţa unui spectator, nu sînt obişnuit să nu pot avea un contact direct cu cel din faţa mea. Mă deranjează decalajul dintre o izbucnire de durere şi momentul cînd înţeleg prin interpret ce mi se spune şi pot reacţiona, după care urmează timpul pînă cînd celălalt pricepe ce am răspuns şi tot aşa. Naturaleţea şi, cred, o parte din eficacitatea ajutorului pe care îl pot da se pierd şi mă doare: ştiu că fără bariera limbii aş face mai mult. Este şi mai greu dacă traducătorul, deşi de aceeaşi naţionalitate, aparţine unui alt grup etnic şi fie nu foloseşte acelaşi dialect sau limbă, fie există între comunităţi un contencios care face ca exprimarea unei presupuse slăbiciuni să fie umilitoare. În sfîrşit, psihiatrul şi munca lui sînt complet străine atît refugiatului, cît şi însoţitorului, şi, de fapt, cuvintele pe care le folosesc atunci cînd vorbesc cu pacienţii români, „tensiune“, „nelinişte“, „suflet“, nu-şi află corespondentul potrivit sensului cu care sînt obişnuit şi este nevoie să inventez istorii antrenînd emoţii, gînduri, reacţii, a căror prezenţă mă poate ghida în stabilirea unui diagnostic. Din fericire, Hassan a învăţat engleza pe lîngă soldaţi, iar traducătoarea, grăbită să-şi ia copiii de la grădiniţă, este mulţumită să ne lase singuri.

Majoritatea celor consultaţi vin din Iran, Irak, Siria, Turcia şi Afganistan. Poate mai mult decît alţii, bărbaţii din aceste culturi merg la medic doar pentru o boală fizică. Ca să stabilesc o relaţie, primul pas în orice încercare terapeutică, mi-am făcut un ritual: mă interesez de inimă, de respiraţie, de răni. Cu Hassan nu pare să meargă, nu-l doare nimic, nu ştie de ce trebuie să vorbească cu mine. Pe abdomen, o cicatrice impresionantă şi urmele unei cusături. Un accident. Îl rog să-mi povestească. Un accident. Priveşte pe lîngă mine şi simt o anumită încordare. Nu cunosc Afganistanul, poate îmi spune ceva despre el, despre locurile din care vine, despre copilărie. Era bine, tatăl avea animale şi din asta trăiau cu toţii, bunicii, părinţii şi fraţii lui. De fapt, părinţii se refugiaseră în timpul invaziei sovietice în Iran, munciseră, strînseseră bani şi, cînd s-au întors, şi-au construit o casă. Pe măsură ce povesteşte, devine mai animat, apoi, dintr-odată, vocea se rupe. Se întorcea de la cumpărături cînd locuinţa a sărit în aer, ucigîndu-i familia. Crede că i-a văzut pe toţi murind. Şi acum, după cinci ani, aproape în fiecare zi, iarăşi şi iarăşi, prin faţa ochilor apar drumul, curtea, bucăţi de carne împrăştiate printre dărîmături. Se simte vinovat cel mai mult, ei ar fi trebuit să trăiască, nu el. Nu-şi doreşte decît să uite, dar nu poate. Chiar dacă se linişteşte, un zgomot, o haină, mirosul unei zile îl întorc brutal în trecut şi retrăieşte în cel mai mic detaliu explozia, corpul i se acoperă de sudoare, inima bate mai repede, respiră greu. La cămin nu se încrede în nimeni, se simte străin, iar ceilalţi nu-l plac.

Apare destul de repede tabloul unei suferinţe pe care tratatele o numesc tulburare de stres post-traumatic, întîlnită la mulţi dintre cei care încearcă să se salveze venind şi în România. Un diagnostic cu un trecut zbuciumat, marcat de intervenţia brutală a politicului. Cînd îşi face apariţia în 1980 în biblia psihiatriei americane, unii îl văd ca pe o modalitate prin care publicul îşi linişteşte conştiinţa faţă de tinerii sacrificaţi într-un război controversat, oferindu-le un statut şi un ajutor. Dar istoria este mai veche. În Primul Război Mondial, sute de soldaţi incapabili să mai lupte pentru „king and country“ sînt pedepsiţi cu moartea pentru laşitate. Pînă recent, în ciuda tuturor eforturilor familiilor, autorităţile au refuzat să-şi recunoască vina. Morţii nu votează! Probabil, culmea ipocriziei este atinsă în anii ’90: în timp ce ministrul britanic al Sănătăţii recunoaşte existenţa unui „sindrom al războiului din Golf“ şi oferă gratuitatea îngrijirilor de sănătate militarilor întorşi de pe front, ministrul Justiţiei din acelaşi guvern refuză reabilitarea celor condamnaţi între 1914-1918. Istoria s-a repetat şi mai trist în Franţa.

Progresul cercetării a permis în ultimii douăzeci de ani evidenţierea la nivelul creierului uman expus unei traume (ameninţare vitală, viol, răni grave etc.) a unor schimbări anatomice şi neurochimice, cît şi a unor modificări ale microarhitecturii sinaptice. Evoluţia bolii este influenţată de numeroşi factori personali (vulnerabilitate genetică, rezilienţă) şi socio-culturali-istorici (execuţii în masă, război, nepedepsirea făptaşilor, imposibilitatea de a ţine doliul, interzicerea ritualurile funerare şi altele). Cronicizarea explică rată crescută a suicidului (vezi şi Septimus Warren Smith, personajul Virginiei Woolf). Studii mai noi pe copii şi nepoţi ai unor pacienţi cu TSPT complicat au surprins efectul transgeneraţional al traumei, întărind necesitatea găsirii unui tratament potrivit, administrat cît mai repede după apariţia simptomelor.

Odată precizat diagnosticul, începe partea cea mai grea, să aleg un medicament, să accepte un tratament, să găsim bani cu care să-l cumpărăm (conform legislaţiei, în România solicitanţii de azil nu beneficiază de asistenţă medicală gratuită pînă nu sînt recunoscuţi ca refugiaţi, proces care poate dura ani).

Pe Hassan şi pe alţii ca el i-am în­tîl­nit împreună cu prieteni medici şi psihologi la Fundaţia ICAR, creată în 1992 pentru îngrijirea foştilor deţinuţi politici. De-a lungul anilor, cu toţii am acumulat o expertiză unică privind consecinţele psihiatrice ale represiunii totalitare. Din 2002, am observat apariţia unui nou grup afectat de experienţe traumatice: migranţii. Familiarizarea cu efectele psihologice ale traumei ne-a făcut sensibili la nevoile lor şi ne-am extins serviciile în aşa fel încît să-i sprijinim în momentul în care fragilitatea este majoră şi mecanismele de a face faţă, depăşite. În prezent sîntem singurii care le oferim servicii medicale şi psihiatrice gratuite. Dacă suferinţa este aceeaşi ca la supravieţuitorii închisorilor comuniste, apropiindu-ne de nou-veniţi am fost confruntaţi cu o provocare: prăpastia culturală. Înţelesuri, valori, norme comportamentale modulează expresia suferinţei psihiatrice, definesc frontiera între normal şi patologic, orientează diagnosticul şi tratamentul. Cu răbdare, tact, curiozitate, empatie am învăţat cum să ne adaptăm astfel încît să îngrijim cît mai bine, evitînd o patologizare sau, dimpotrivă, o normalizare excesivă.

Radu Teodorescu este medic psihiatru și colaborator al Fundației ICAR.

Foto: I. Moldovan