Homosexualitatea - o privire transculturală

După ce timp de secole Biserica i-a stigmatizat şi condamnat fără drept de apel pe "sodomiţi", a venit rîndul medicinei secolului al XIX-lea să arunce anatema asupra homosexualilor, consideraţi de acum înainte bolnavi psihic, devianţi şi perverşi. În anul 1869, medicul maghiar Károly Kertbeny utilizează pentru prima dată termenul "homosexualitate", intrat apoi în vocabularul medical şi juridic. Medicalizarea homosexualităţii a dus la apariţia reprezentărilor moderne ale homosexualului, a stereotipurilor sociale care l-au transformat dintr-un simplu păcătos destinat Infernului într-un adevărat monstru, o fiinţă cu statut ontologic diferit, un anormal. Tot acum încep şi dezbaterile asupra originilor homosexualităţii, dezbateri care continuă să opună şi astăzi diverse teorii şi explicaţii. Orientarea sexuală este văzută fie ca efectul unui determinism natural (este invocat un substrat ereditar), fie a unuia socio-cultural (comportamente dobîndite), fie consecinţa unui complex de interacţiuni între factorii biologici şi cei culturali. Nu poate fi negat faptul că homosexualitatea face parte din repertoriul sexualităţii umane şi că este prezentă în toate timpurile şi în toate societăţile, însă definiţia modernă a homosexualităţii nu este valabilă la scara întregii umanităţi.

Pretutindeni, sexualitatea face obiectul unei codificări culturale şi sociale, care impune norme şi sancţiuni, defineşte partenerii între care sînt permise sau prohibite relaţiile sexuale. Permisivitatea sau interdicţiile în ceea ce priveşte relaţiile homosexuale sînt, la rîndul lor, variabile antropologice şi istorice. Există multe societăţi în care actele homosexuale (masculine sau feminine) sînt admise, tolerate în anumite situaţii strict reglementate. Ruth Benedict a făcut pentru prima dată observaţia că atitudinea faţă de homosexualitate este o variabilă culturală. Ceea ce o cultură consideră anormal, patologic, deviant, în altă cultură poate fi considerat normal: "Civilizaţia occidentală tinde să privească şi pe cel mai inofensiv homosexual ca pe un anormal. Descrierea clinică a homosexualităţii pune accentul pe nevrozele şi psihozele care rezultă de aici, insistă întotdeauna pe funcţiile anormale ale invertitului şi ale comportamentului său. Totuşi, nu trebuie decît să ne uităm la alte civilizaţii pentru a realiza că homosexualii nu sînt pretutindeni inadecvaţi societăţii. În anumite societăţi ei sînt chiar preţuiţi". (Patterns of Culture, 1934). Exemplul clasic în antropologia culturală este cel al travestiţilor ("berdache") din triburile indienilor nord-americani zuni, sioux, navajo etc. Este vorba despre tineri care adoptă trăsături feminine (îmbrăcăminte, gesturi, roluri) şi cărora li se atribuie capacităţi divinatorii, fiind deseori şamani sau vraci. Datorită dublei lor apartenenţe la masculin şi la feminin, se credea că pot avea o relaţie privilegiată cu lumea spiritelor şi beneficiau de un mare prestigiu social. Modul lor de manifestare era divers de la un trib la altul: homosexual, heterosexual, bisexual sau asexual. La indienii zuni travestitul se putea căsători cu un bărbat, însă dispreţul comunităţii nu îl privea pe travestit, ci pe bărbatul care a ales să trăiască cu el. La alte triburi, bărbaţii care se pregăteau să plece la vînătoare sau la război erau obligaţi să se abţină de la contacte sexuale cu femeile lor, pentru a nu atrage ghinionul. Ca o compensaţie, puteau întreţine acte homosexuale cu travestiţii, care nu puneau astfel de probleme. Relaţiile homosexuale în afara acestor situaţii erau însă condamnate unanim de către triburile amerindiene. În alte culturi studiate de antropologi, homosexualitatea era încorporată riturilor de iniţiere masculină. Este cazul populaţiilor baruya şi sambia din Noua Guinee, analizate de Maurice Godelier (La Production des Grands hommes, 1982) şi Gilbert Herdt (The Sambia. Ritual and Gender in New Guineea, 1986). Novicii în vîrstă de 10-14 ani erau inseminaţi timp de mai mulţi ani de către tineri celibatari care nu avuseseră încă raporturi heterosexuale (după căsătorie, bărbaţii nu mai puteau iniţia pentru că sperma lor era considerată poluată, prin contaminarea cu trupul femeii). Ritualul felaţiei sau al coitului anal se petrecea în secret, asigurînd trecerea simbolică a băieţilor din lumea femeilor în cea a bărbaţilor. Ideologia homosexualităţii la baruya se întemeia pe credinţele legate de fecundare, naştere şi corpul femeii. Astfel, în reprezentările lor, bărbatul are cel mai mare rol în conceperea fătului, femeia fiind un simplu receptacol. După instalarea gravidităţii, se multiplica numărul contactelor sexuale, întrucît se credea că sperma bărbatului era necesară dezvoltării fătului. Apoi, se considera că sperma bărbaţilor dă puberilor puterea de a se naşte a doua oară, în afara pîntecelui matern. Sperma reprezintă, în cadrul acestui ritual, o cale simbolică de transmitere a puterii masculine, a virilităţii războinice. La etoro, o altă populaţie din Noua Guinee, a fost semnalată credinţa că bărbaţii au o rezervă limitată de lichid spermatic. Cînd rezerva se termină, bărbatul moare. Pentru a preveni aceasta, băieţii trebuie să primească sămînţă de la adulţi. Nu erau permise schimbarea "donatorului" sau actele homosexuale între băieţii de aceeaşi vîrstă. Adolescentul care se dezvolta prea repede era suspectat de folosirea unor surse suplimentare de "hrănire". Bernard Sergent, în Homosexualité et initiation chez les peuples indo-européennes (1996), observa că homosexualitatea rituală întîlnită în unele societăţi arhaice prezintă numeroase similitudini cu "pederasita pedagogică" practicată de grecii antici. Aceştia admiteau o singură formă de relaţie homosexuală, cea între un erast şi un eromen, un adult şi un adolescent - acesta din urmă cu rol pasiv. În afara acestui cadru iniţiatic, relaţiile homosexuale erau sancţionate, cei prinşi asupra faptului riscînd să-şi piardă drepturile cetăţeneşti. "Pedagogia homosexuală" este în strînsă legătură cu ethos-ul războinic - samuraii japonezi aveau şi ei acelaşi tip de relaţii cu tinerii aspiranţi. Aceste forme de homosexualitate iniţiatică la antici sau la populaţiile "primitive" erau strict codificate, practicate exclusiv în circumstanţe liminale rituale. În afara lor, relaţiile homosexuale nu erau admise. Definiţia europeană a homosexualităţii nu are valoare operativă în aceste cazuri: relaţia era asimetrică şi ierahică, în mod obligatoriu participanţii trebuia să aparţină unor grupe diferite de vîrstă, în care cei tineri îşi asumau rolul pasiv; penetrarea nu era văzută întotdeauna ca un act sexual; uneori nu exista componenta erotică; trecerea la relaţii heterosexuale se făcea fără probleme; dacă apăreau înclinaţii homosexuale, acestea erau reprimate. Riturile de iniţiere feminină care să implice comportamente homosexuale sînt mai puţin atestate de cercetările de teren. Ştim că, la unele populaţii africane, tinerele fete treceau printr-o ceremonie secretă în care primeau roluri masculine: ele trebuiau să ofere mîngîieri femeilor adulte. În literatura antropologică sînt consemnate cazuri de cupluri "homosexuale". Antropologul britanic E.E. Evans-Pritchard, care a studiat populaţiile africane nuer (The Nuer, 1940) şi azande (Sexual inversion amog the Azande, 1979), a observat că sînt permise căsătoriile între persoanele de acelaşi sex. De exemplu, la nueri, o femeie căsătorită care nu putea avea copii era considerată bărbat, revenea în familia ei şi putea să îşi ia o soţie sau putea să plătească un bărbat pentru a procrea cu aceasta. Pentru nuer, acest tip de căsătorie nu era considerat "homosexual" pentru că femeia sterilă este bărbat din punct de vedere social. La azande, populaţie poligamă, tinerii războinici care nu aveau acces la femei se puteau căsători cu băieţi mai mici decît ei, aceştia îndeplinind rolurile domestice de soţie, dar în acelaşi timp fiind iniţiaţi în meşteşugul armelor. Însă nu era vorba despre un cuplu durabil, ci doar de o stare temporară, o etapă tranzitorie, pînă ce războinicul strîngea averea necesară pentru a-şi cumpăra o femeie. Aceste cupluri alcătuite din persoane de acelaşi sex aveau alt statut şi nu pot fi comparate cu căsătoriile gay sau lesbiene de astăzi. Flexibilitatea este trăsătura care pare să caracterizeze comportamentele sexuale din societăţile arhaice, faptul că, practic, nu există homosexualitate care să excludă relaţiile heterosexuale. Deseori, studiile transculturale referitoare la aceste comportamente au fost acuzate că au un scop subversiv, acela de a legitima homosexualitatea: dacă aceasta este considerată "normală" în unele societăţi, atunci este legitim a cere un tratament similar pentru minorităţile sexuale din lumea "civilizată". Pentru a-şi afirma dreptul la diferenţă şi a combate atitudinile homofobe, literatura gay & lesbian nu ezită să folosească argumente antropologice, citînd rezultatele acestor cercetări de teren efectuate în societăţile exotice. Rezultă de aici o situaţie paradoxală: pe de o parte este promovată o viziune etnocentristă asupra homosexualităţii (prin proiectarea propriilor valori şi definiţii), pe de altă parte asistăm la un soi de relativism cultural în care atitudinile sexuale ale "primitivilor", idealizate şi extrase din contextul originar, sînt considerate superioare celor din societăţile moderne. Încă o dată, mitul "bunului sălbatic" se dovedeşte a fi extrem de longeviv în imaginarul colectiv european.