În septembrie 2019, Jonathan Franzen publica un eseu (preluat și de Dilema veche) care avea să fie mai criticat decît ultimul său volum, Purity. Pasionat de păsări și biodiversitate, Franzen a adoptat un stil defetist cu privire la eforturile globale menite să lupte împotriva schimbărilor climatice: Apocalipsa climatică vine oricum, ar fi preferabil să ne concentrăm asupra unor scopuri mai modeste pe care chiar le-am putea atinge, precum atenuarea consecințelor negative ale unui asemenea proces ireversibil. Să presupunem că Franzen are dreptate, iar Apocalipsa este chiar după colț. Cine poate fi considerat responsabil moral pentru un asemenea rezultat pe care nimeni nu l-a dorit?

 

Despre externalități și vaci

Ecologist la origine, Garrett Hardin și-a făcut un nume mai degrabă în științele sociale. Publicat în 1968, în Science, articolul său „Tragedia bunurilor comune“ avea să articuleze niște intuiții nu întru totul originale, dar care au pus totuși bazele unei direcții de cercetare fertile. Hardin ne propune să ne gîndim că sîntem unul dintre văcarii care obișnuiesc să își scoată animalele la păscut pe o pășune deținută în comun. Teoretic, interesul nostru este ca pășunea să poată fi utilizată pe termen lung, însă nici unul dintre noi nu are stimulentele necesare pentru a nu suprautiliza această resursă deoarece nu avem certitudinea că ceilalți nu vor trimite mai multe vaci să se hrănească. În fond și la urma urmei, ce rău poate face o vacă adițională adusă pe pășunea comună? Chiar dacă nu o facem noi, ceilalți sigur o vor face, iar contribuția marginală a încă unei vaci pare a fi minimă. În acest fel, deși nimeni nu și-o dorește, ajungem într-o situație suboptimală ca urmare a acțiunii noastre colective. Distrugerea pășunii este o externalitate negativă, o consecință negativă neintenționată a unor decizii care nu vizau un asemenea scop și care vin în contradicție cu interesul nostru pe termen lung.

Acest exemplu surprinde esența problemei responsabilității morale în contextele de tip acțiune colectivă și dificultatea majoră pe care multe dintre figurile marcante ale mișcărilor ecologiste o trec cu vederea. Desigur, este în interesul tuturor să cooperăm în vederea unui scop comun precum protejarea planetei. Trebuie să o facem însă cu toții (ori cel puțin o proporție covîrșitoare dintre cei care locuim pe această planetă), altfel efortul nostru individual este inutil. Pe termen lung, opțiunea olandezului de a merge la muncă pe bicicletă e un sacrificiu inutil dacă bucureșteanul de rînd alege să meargă cu mașina pînă la colțul străzii să își cumpere țigări. Apocalipsa despre care vorbește Franzen vine, așadar, pe un fond în care responsabilitatea morală pentru o asemenea tragedie este difuză: nu există o legătură cauzală directă între acțiunile noastre și creșterea temperaturii la nivel global; individual, acțiunile noastre – reciclat, mersul cu trotineta, boicotarea companiilor aeriene etc. – nu pot evita un dezastru, presupunînd că simulările actuale sînt corecte.

Piețe și tehno-optimism

Dacă acestea sînt datele problemei, ce ar fi de făcut? Dintr-un defect profesional, îmi este greu să mă gîndesc la soluții în afara unui cadru conceptual liberal clasic care este, de multe ori, văzut ca fiind incompatibil cu un viitor mai verde. O abordare liberală a schimbărilor climatice este însă perfect compatibilă cu taxe pe emisiile de dioxid de carbon și cu o piață unde companiile sau țările își tranzacționează dreptul de a polua. După cum subliniază și filosoful american libertarian Jason Brennan, avem, cel puțin cîteodată, o obligație morală care ne poate fi impusă legal de a nu lua parte la acțiuni colective care sînt dăunătoare. Poluarea (alături de vaccinare, spre exemplu) este un asemenea caz, unul în care, poate, ar trebui să plătim pentru externalitățile negative pe care le producem ori pe care le transferăm generațiilor viitoare. O asemenea perspectivă nu justifică însă propuneri de tipul Green New Deal, care ar putea afecta negativ libertatea economică ce conduce la prosperitatea care a ajutat multe state occidentale să adopte o strategie mai verde de dezvoltare pe viitor.

De asemenea, orice strategie de acest gen trebuie să țină cont, după cum subliniază recurent Bjørn Lomborg, de costul de oportunitate al investițiilor faraonice în proiecte ecologiste, în contextul unor probleme pe care le-am putea rezolva la nivel global precum cea a sărăciei. Nu în ultimul rînd, poate cu puțină reținere, nu strică să fim tehno-optimiști. Deși imaginea privitoare la energia nucleară ne-a fost distorsionată de mini-serii precum Cernobîl, aceasta este, în momentul de față, cea mai ecologică sursă de energie, însă, paradoxal, cu o reputație chiar sub mult hulitul petrol. Nu în ultimul rînd, proiectele în vederea captării și stocării dioxidului de carbon ori geoingineria se pot dovedi soluții mai viabile, beneficiind de fondurile publice și private necesare, decît retorica bine intenționată. Viitorul nu e cu necesitate negru, ar putea fi cel puțin verzui.

Radu Uszkai este asistent universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane al Academiei de Studii Economice din București și cercetător în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.

***

România ocupă locul 8 în Europa la numărul deceselor cauzate de poluare, la suta de mii de locuitori, conform unui raport al organizației GAHP. Peste 20.000 de români mor anual din cauza poluării. În marile orașe, cei mai importanți factori de poluare sînt mașinile și construcțiile. În București, senzorii instalați recent de o asociere independentă de organizații arată că poluarea aerului este mai ridicată decît o arată datele oficiale.

Peste 8,3 milioane de oameni mor prematur din cauza poluării, care ucide mai multe persoane decît SIDA, tuberculoza și malaria la un loc și face de 15 ori mai multe victime anual decît războaiele sau alte forme de violență, arată cel mai recent raport al organizației Global Alliance on Health and Pollution (GAHP), înființată în comun de Banca Mondială, Comisia Europeană, ONU și ministere ale Mediului și ale Sănătății din peste 25 de state.

62% din poluarea la nivel global provine din două mari regiuni – Asia de Sud-Est și Pacificul de Vest, ceea ce reflectă situația din China și India, cei mai mari poluatori mondiali. Poluarea de tip modern este cea mai îngrijorătoare, arată raportul.

În Europa, 68% din decesele provocate de poluare sînt din cauza poluării aerului. Cel mai mare număr de decese corelate cu poluarea, la nivel european, este înregistrat, la nivelul anului 2017, în Rusia (118.687), Germania (68.300) și Turcia (57.779).

România ocupă locul 45 în lume la numărul de morți corelate cu poluarea. La nivelul anului 2017, în România au murit 20.755 de oameni din cauza poluării: 15.126 din cauza poluării aerului, 3.483 din cauza plumbului, 2.022 din cauza poluării locului de muncă și doar 123 din cauza poluării apei, conform raportului GAHP.

(Sursa: Europa Liberă)

Foto: Ion Barbu