„Sminteala” e ceva inclus în fișa unui artist – mi-a spus din start Andrei Ciubotaru, unul dintre cei mai cunoscuți artiști vizuali ai momentului și autorul conceptului Galeria Roz – un proiect „nebunesc” susținut de un grup de artiști din toate domeniile – pictori, sculptori, ceramiști, muzicieni și regizori. Ce este această galerie, cum a luat naștere ideea și cum o poți vizita?

Este Galeria Roz o sminteală?

Simt totuși nevoia să nuanțez semnificația cuvîntului „sminteală” care are și o conotație negativă, nu e cazul artistului, „sminteala” lui e provocată de imaginație, îndrăzneală, e o cale de cercetare curajoasă. Dacă vorbim pragmatic, etapele care duc la realizarea unei lucrări (de la crearea sa la expoziții, vernisaje și la vînzare) presupun un parcurs cu reguli bine întocmite ce oferă siguranță și succes. Faptul că evit aceste reguli pare că e un proiect nebunesc. Însă sminteala, pentru un artist, ar trebui să fie o componentă a construcției gîndirii sale. Creația nu înseamnă închistarea în formule sau mersul pe un drum sigur, ci explorarea unor noi și noi alte căi.

Iar, în cazul acestui proiect, pe lîngă explorarea unor noi căi artistice, vorbim și despre descoperirea unor căi fizice, de vreme ce expuneți, nu într-un cadru clasic, ci în natură. Povestiți-mi cum a apărut această idee.

O idee ca asta nu vine dintr-o dată. Am adunat reacții și păreri despre felul în care se expune, am avut expoziții personale găzduite de galerii particulare în țară și în străinătate, am expus în muzee, în galerii ale Uniunii Artiștilor Plastici și am observat cu cîtă ușurință se acceptă și se repetă regulile de expunere. Aspectul neutru al acestor spații oferă un sprijin convențional oricărui tip de expunere. Parcurgînd aceaste experiențe, m-am întrebat dacă nu există totuși și altă modalitate de a expune. Și care ar fi alternativele – iar de aici s-a născut conceptul Galeriei Roz, care, pe lîngă faptul că este un spațiu neconvențional de expoziție, oferă un alt nivel al creației – conexiunea directă cu un mediu expresiv. Iar miza a fost o provocare întîlnirea specială dintre două forțe: creația umană și puterea naturii. M-a interesat un dialog autentic între un spațiu inedit și ceea ce expun.

Concret, cum iau naștere expozițiile în această galerie neconvențională?

Cercetăm mai multe locuri, le comparăm, ferindu-ne de convențional, nu căutăm locuri de natură deja „urbanizate”, precum acele peisaje feerice și vehiculate drept „cărți poștale”, care au pretenția că ar fi expresive. Din contra, căutăm o natură sălbatică, ascunsă, neștiută, acel spațiu izolat și extrem. Și este greu, în primul rînd pentru că trebuie să umbli destul de mult ca să le descoperi, de cele mai multe ori, acestea fiind greu accesibile. Abia apoi, dacă găsești locul acela menit să te inspire, te întorci în atelier și pornești pe celălalt drum, drumul creației. Atîta timp cît  ai un fundal de valoare și vitalitate, neuzată de prezența omului, acesta te provoacă să realizezi lucrări la un alt nivel. Pentru că fiecare expoziție a acestei galerii înseamnă un obiect inspirat din energia sălbatică a naturii, obiect care, odată creat, se va întoarce la locul din care a izvorît ideea creării sale. Galeria devine, astfel, nu doar un spațiu expozițional, ci un obiect în sine expus în marea galerie a Naturii (galerie în galerie). Poți vedea obiectul expus într-un spațiu, iar spațiul, la rîndul său, oglindit în obiect. Fiind vorba de o expunere într-un spațiu neconvențional, extrem, întregul proces de creație este intens, pentru că obiectul pe care îl creezi trebuie să comunice cu spațiul din care este inspirat, iar spațiul trebuie să-l accepte.

Ca ofrandă?

Ca recunoștință.

De unde numele și cum de ați ales culoarea roz?

În primul rînd e vorba despre materialul pe care îl folosim, de culoare roz, pentru structura galeriei, care este din lemn și acoperită de această pînză roz. De ce roz? Este, dacă vreți, un soi de autoironie: de multe ori ne îmbrăcăm în culori dulci, în clișee, despre care știm că ne fac plăcuți altora. Roșul exprimă vitalitate, rozul e un rezultat atrăgător ce ascunde înmuierea unei energii greu de suportat. Ne punem măști convenționale care de cele mai multe ori nu au legătură cu realitatea noastră interioară, mascăm, dacă vreți, lucruri pe care nu vrem să le vadă alții, în culori despre care știm cu siguranță că sînt acceptate în mod tradițional și etichetate drept „drăguțe”, „inofensive” – rozul fiind, de altfel, culoarea cea mai acceptată. Aparent, rozul conține un tonus ce poate provoca destindere. Iar aici intervine contrastul – rozul structurii într-un decor dur. Exemplul cu soclu mi se pare că se alătură acestei lămuriri. Cînd o formă care sprijină lucrarea e neutră ori împrumutată nu rezolvă integral expunerea. În cazul meu, soclul e natura. Salvat de reguli, omul nu suportă nesiguranța, știutele îi dau liniște, ele sînt mai puține decît cele pe care aș vrea să le aflu.

Cîte expoziții ați avut pînă acum?

Pînă acum au fost trei proiecte, lucrăm la al patrulea. Prima expoziție a fost pe 31 iulie 2020 – în Dobrogea (în zona comunei Almălău), într-un spațiu arid, pustiu, care pare suspendat, detașat de orice reper. Obiectul expus este o scară care iese din pămînt și stă înclinată, fără puncte de sprijin, care pare că merge spre altă lume, alt spațiu, fără nici un reper recognoscibil, precum peisajul din care a izvorît întrebarea: cum te susții într-o lume ale cărei repere nu le cunoști? Noi ne învîrtim într-o lume plină de repere, de puncte de sprijin, de ancore care să ne facă traseul mai ușor, mai confortabil. Aceste repere pe care le învățăm de mici, le perpetuăm și le transmitem mai departe, fără să ne gîndim că, poate, la un moment dat, toate acestea se pot schimba sau pot, pur și simplu, să dispară. Și ce faci cînd ajungi într-un spațiu fără reper? Rămîi în picioare sau cazi? Cine ești, în lipsa reperelor? Cum comunici cu un spațiu în care nu mai sînt reperele pe care le știai? În primul rînd prin a-ți da seama că este vorba de altă lume, cu alte reguli. Cînd îmi dau seama de existența lor, atrag atenția și solicit descifrarea acestor identități.

Al doilea proiect a început cînd am descoperit o mină de cărbune, în Oltenia. A fost greu să intrăm, a trebuit să facem cereri speciale pentru a putea filma – am avut noroc să-l întîlnim pe domnul Virgil Gudiu, căruia i-a plăcut foarte mult proiectul nostru și ne-a ajutat, nu doar să obținem toate aprobările, dar să și instalăm galeria. Obiectul expus este, de data aceasta, simbolul unei semințe, un obiect semitransparent colorat. Pentru că, văzînd acel spațiu, prima senzație pe care o ai este aceea de devitalizare. Mai apoi, însă, cînd te apropii, îți dai seama că există mici viețuitoare și plante, iar imaginea de moarte este doar una aparentă. Al treilea eveniment a fost pe un platou din Munții Bucegi în plină iarnă, cu multă zăpadă și multă gheață, iar obiectul expus a fost lucrat împreună cu Cătălin Udrea, sculptorul care a înțeles și m-a sprijinit în realizarea obiectului. Peisajul a inspirat ideea unei pîlnii care transmite și transformă o materie, transferă o substanță – așa am ajuns la o formă de spirală care merge spre interior, încercînd să capteze energiile aflate într-un strat superior al existenței.

Această idee, de a expune în natură, vă face să renunțați la spațiile convenționale?

Bineînțeles că nu, aici nu este vorba că negi un spațiu clasic de a expune. Este vorba despre un alt mod de a crea, o altă cale de exprimare artistică, pentru că Galeria Roz nu înseamnă doar un spațiu neconvențional de expunere, ci e și un alt fel de a face artă, de a explora, atît spațiul fizic, geografic, cît și spațiul tău lăuntric. Nu e o fugă de realitatea știută, e un gest omenesc al tristei destinderi. Și dă ocazia atît celui care creează, cît și celui care privește să înțeleagă și să descopere că în lumea asta există și alte repere.

Cum putem vizita aceste expoziții?

Galeria poate fi vizitată pentru o durată scurtă, atît cît permite locul în care este expusă. Filmarea și montajul sînt realizate de Lucian Iordan, iar Cristian Lolea compune muzica. Vorbind despre echipă trebuie să-i menționez și pe Vlad Basarab, Tudor Oancea, Filip Alexandrescu, Ioan Paul Colta și Cătălin Udrea. Odată ce terminăm filmul, îl urcăm pe canalul de YouTube, pe paginile de Facebook și Instagram ale Galeriei Roz și oricine poate vizita expoziția.

Nu e o sminteală ce faceți? Adică vă finanțați singuri, iar publicul este unul virtual, expoziția însăși fiind una virtuală. Unde sînt criticii, unde cumpărătorii, unde sînt aprecierile directe din noaptea unui vernisaj clasic?

Există bineînțeles o doză de sminteală, o astfel de întreprindere conține riscuri, mai ales că în lumea noastră normală trebuie să fii extrem de pragmatic, chiar ca artist. Trebuie să-ți faci un calcul: investești energie, efort, bani, urmărind totuși un scop financiar sau aderarea la un statut. Căci arta pentru artă nu prea ține de foame. Cînd expui într-o galerie clasică știi că vrei să vinzi, faci vernisaje tocmai ca oamenii să aibă acces ușor la tine, să te faci cunoscut mai ușor. Din punctul ăsta de vedere, am putea spune că Galeria Roz e o „sminteală”, pentru că nu am gîndit-o să fie un „proiect fezabil” financiar. Însă această „fezabilitate” vine din faptul că ne alimentează dorința de nou, de creație de dragul creației, cum se spune. Cînd vorbești de creație, vorbești în primul rînd despre sufletul tău, despre ceva ce este în tine și pe care ai nevoie să-l exprimi, iar finalitatea unui proiect este mulțumirea lăuntrică. Bineînțeles, lipsa financiară nu este o bucurie, dar motivația rămîne. Nu oricine poate înțelege – mergi să cauți locuri depărtate, apoi creezi un obiect și te întorci, mai muncești o zi întreagă la instalație, la filmare, după care strîngi totul, te întorci acasă, începi montajul filmului, compui muzica – pentru ce? Motivația e dorința de a descoperi provocarea, iar prin provocare, să-ți descoperi puterile. Dar chiar dacă e o sminteală, e sminteala normalității mele.

a consemnat Stela GIURGEANU

Foto: A. Ciubotaru