Frivolitatea – un scut de dantelă
Frivolitatea este o instituție a sociabilității. Ea nu este nici viciu și nici virtute, ci un mod de a fi, o atitudine în fața provocărilor vieții. Cel mai simpatic lucru legat de frivolitate este că ea nu poate fi simulată. Nimeni nu se poate preface că ar fi frivol. Oricine își poate lua, de circumstanță, un aer plin de gravitate, dar frivolitatea nu poate fi mimată.
Deși e un artificiu, un dublu de suprafață al sinelului, o mască, frivolitatea nu poate exista decît în regimul unei desăvîrșite nonșalanțe, doar dacă respiră naturalețe, spontaneitate. Nu e o haină de schimb, un costum de vacanță pe care să îl poarte din cînd în cînd, drept ușurare temporară, cei care au decis că nu sînt interesați decît de lucruri serioase, profitabile, de probleme fundamentale, de creșterea randamentului, de mărirea averii, de monumentalizarea imaginii de sine, de investițiile solide, de marile teme, de osia lumii sau de situarea cît mai aproape de buricul pămîntului.
În același timp, oamenii fug de tot ce e perceput ca fiind greoi, de tot ce presupune ideea de povară, de orice formă de masivitate strivitoare. Cu toate acestea, imperativele necesității, presiunea utilității sînt reprezentate în termeni de soliditate, greutate, consistență și în final resimțite ca valoare. După cum puncta Milan Kundera, „nu este grav decît ce este necesar, nu are valoare decît ceea ce cîntărește greu“. Prin opoziție, trec drept frivolități lucrurile superflue, considerate detalii inutile, a căror absență nu ar împiedica funcționarea mecanismelor, supraviețuirea și, în general, continuarea vieții pe pământ.
Acest sens este prezent în limba engleză, unde frivolity are și înțelesul de îmbunătățire, ameliorare, înfrumusețare, finisare în scopul sporirii confortului de utilizare și atractivității unui produs. De exemplu, în 2013, agenția Publicis London, în vederea poziționării automobilului Dacia Sandero drept mașina cea mai accesibilă din Marea Britanie, a creat campania de promovare pornind de la ideea că acest brand este inamicul oricăror adaosuri inutile, fiind „one that favours function over frivolity“. Sloganul campaniei, FRIVOLITY – you do the -maths, sugera printr-un paradox că tocmai această „scuturare de podoabe“ ar fi adevărata frivolitate, modul cu adevărat inteligent de a te bucura simultan și de confortul financiar, și de foloasele aduse de orice mașină de calitate.
Frivolitatea nu se opune seriozității, dar îi ia în calcul limitele și îi ridiculizează ambițiile deșarte indirect, prin atenția acordată așa-ziselor nimicuri, pe care se ostenește să le înfrumusețeze și să le ridice rangul. Frivolitatea poate trece drept un lux aristocratic, expresie a libertății de a alege mizele acțiunilor și de a-ți cheltui efortul în figuri liber alese.
De altfel, Alain semnala că frivolitatea ar fi „un état fort sérieux“ și că nu trebuie confundată cu lejeritatea, nepăsarea sau cu ignoranța. El spunea că frivolitatea nu are nimic de-a face cu naivitatea, cu ingenuitatea. „L’ingénu n’est nullement frivole“, dimpotrivă – continua Alain –, el ia totul în serios și examinează cu lanterna toate ungherele. Frivolul știe care sînt locurile periculoase și are grijă să le ocolească. Apoi Alain se întreba: „Cine n-a început să cînte noaptea ca să-și facă un pic de curaj?“. În aceeași linie, Jean Cocteau credea că frivolitatea este cel mai drăguț răspuns care poate fi dat angoasei. Cu ironia de rigoare, și -Proust, la rîndul său, atrăgea atenția asupra binefacerilor frivolității: „Necazul oricarei femei pălește cînd probează o rochie nouă.“
În franceză, adjectivul frivole vine din latinescul frivolus, care înseamnă van, inutil, futil, lipsit de importanță, lipsit de valoare. Aceeași rădăcină are și cuvîntul friable (friabil), care trimite tot la ideea de lipsă de consistență, de pulverizare, de mărunțiș, de fragment neînsemnat.
Chiar dacă se întîmplă să opereze cu lucruri fragile, delicate, cu miniaturi, cu dulci nimicuri, frivolitatea nu e sentimentală. Frivolitatea e o convenție, un joc, o mască, ea izvorăște dintr-un reflex cerebral. Ține de minte, nu de inimă. Ca în orice altă situație, adecvarea reacției este esențială. Iată ce spune Erasmus: „Nimic nu e mai prostesc decît să tratezi cu seriozitate chestiunile frivole, dar nimic nu e mai spiritual decît să arunci frivolități în fața lucrurilor serioase.“
Inima, sentimentul – mai ales cel afișat ostentativ – oferă tabloul -kitsch-ului eviscerat, cu măruntaiele lui moi, lucioase, complezente, culante. Kitsch-ul e o formă de lingușeală, de flatare, face mereu cu ochiul, dă coate, șoptește cu nădejdea unei complicități: nu-i așa că e drăguț? nu-i așa că e dulce? nu-i așa că te recunoști? Asta e cea mai îngăduitoare oglindă pe care o poți întîlni! Nu vrei să te gîdil un pic și pe burtică? Să te mîngîi pe cap măcar?
Dacă familiaritatea, intenția tragerii de șireturi, contagiunea sentimentală sînt apanajul kitsch-ului, frivolitatea este o punere în scenă a sinelui, presupune detașare și distanțare, are disimularea ca modalitate de interacțiune, fiind o strategie de apărare. Uneori poate fi aureolată de maliție, dar în subteran există mereu autoironie. Frivolitatea exclude deopotrivă emfaza și entuziasmul naiv. Nu cunoaște crisparea, chircirea, încruntarea. Frivolitatea apără de certitudini opace, de dogme, de pompă. Comportamentul frivol e un filigran urban dezinvolt, o broderie spirituală subtilă, elegantă, cu fire alese.
De altfel, în limba franceză, en frivolité desemnează o tehnică de decorație dantelată, obținută cu croșete sau mai ales cu suveica. Aceste decorații, numite frivolet, sînt înrudite cu macramé-ul și fac parte din familia dantelelor. Cînd spunem dantelă ne gîndim la ornamente duios-delicate, numai că, în franceză, dentelle vine de la vechea denumire, petites dents (dințișori).
Nu e o simplă coincidență faptul că volanele și mînecile cămășii tradiționale din Maramureș se termină zimțat, în așa-numiții „colți“ (numele complet al acestui motiv ornamental fiind „colți de lup“). Dincolo de înfrumusețare, ornamentul avea această funcție magică de protecție, de apărare, realizarea acestei funcții apotropaice fiind pusă pe seama unei posibile lupte nevăzute între acești colți de pază, gata să intimideze, poate să și sfîșie forțele malefice.
Frumusețea acestor frivolități dantelate are deci sarcina de a ține la distanță răul, agresiunile nevăzute. Un adevărat scut de dantelă. În treacăt fie spus, încadrarea acestui tip de ornamentare în registrul războinic defensiv e probată și de faptul că inițial dantela era rezervată exclusiv decorării veșmîntului masculin. Cu timpul, cu delicatețe, femeile deposedează bărbații (și) de aceste arme.
Aș păstra această continuitate metaforică dintre frivolitate ca atitudine și frivolitățile ca ornament apotropaic. Văd aici o cheie de înțelegere a utilității acestui comportament care nu se bucură de o reputație prea grozavă. De regulă, auzim vorbindu-se despre frivolitate în termeni depreciativi, care taxează nemilos superficialitatea arogantă, seninătatea inconștientă, felul săltăreț de a dansa pe vulcani încinși. O grimasă special-dezaprobatoare e rezervată babei care se piaptănă atunci cînd țara arde. Cu grăbire sînt etichetați drept frivoli toți „nealiniații“ de care vorbește Gellu Naum cu atîta empatie, și toți cei care se țin la distanță de insuportabila seriozitate falimentară a lumii.
Nu în ultimul rînd, frivolitatea poate fi un avatar al acceptării slăbiciunilor, un mod de a recunoaște limitele proprii și de a înfrunta dezamăgirea produsă de insuficiența, imperfecțiunea sau poate chiar ostilitatea lumii.
La finalul piesei Un tramvai numit dorință, fragila Blanche DuBois își vine în fire, zîmbește, își recompune ținuta și reușește să se abandoneze cu demnitate destinului. Avînd în ochi ultimele sclipiri patinate ale unei latente forțe de seducție, se sprijină cu abia sugerată cochetărie de brațul necunoscutului și exclamă cu o grație frivolă: „Toată viața am depins de bunăvoința străinilor!“. Vorbele ei o învăluie ca un șal diafan, dantelat, un ultim scut de protecție în fața brutalității lumii.
Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de antropologie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din București. În prezent este lector de limba română la Universitatea din Tel Aviv.
