Aşa cum arătam în introducerea acestui tratat (pe care treburi mai importante m-au împiedicat s-o scriu), o definiţie a fleacului este departe de a se fi conturat cu limpezime şi de a se fi impus universal. De la antici pînă spre moderni (trecînd prin zglobiul Ev Mediu, cînd fleacurile erau arse pe rug), s-a încercat definirea lui în fel şi chip, fără a se instaura un consens. Prima aproximare a ideii de fleac apare la un obscur înţelept grec, pe nume Phleakos din Eleea, care spunea: „În cele mărunte se întrevede măreţia şi în cele de necuprins adastă minusculul“. Despre aceste vorbe s-a zis că l-ar fi îndemnat pe Democrit să se aplece asupra atomului, însă e greu de crezut una ca asta: de la Afrodita la atom calea e lungă şi nu întotdeauna dreaptă. A demonstrat-o (cu o acribie şi un simţ al măsurii care-i fac cinste) un reputat specialist bulgar în chestiuni afroditeene, profesorul Mladen Mladenov, în articolul „Spuma mării – un uter avant la lettre?“, publicat în Analele orale ale Universităţii din Varna. Acolo (în articol, nu la Varna), profesorul Mladenov dovedeşte, cu probe care înlătură orice dubiu, că spusele lui Phleakos au fost extrase, întrucîtva abuziv, dintr-un opuscul astăzi pierdut al filozofului eleat, Despre coafurile divine, unde autorul descria amănunţit zulufii Afroditei, împărţindu-i în genuri şi subgenuri şi găsind pentru fiecare un corespondent armonic în mişcarea fluidelor terestre. „Nici vorbă de vreun atom la Phleakos ori de vreo aluzie, fie ea şi subţire, la structura materiei“, scrie savantul bulgar, „«cele mărunte» sînt firele de puf de pe ceafa zeiţei, iar «cele de necuprins» nu pot fi decît şuviţele care îi unduie pe spate, regenerate continuu prin periaj.“ La finalul paragrafului unde se ocupase de gînditorul din Eleea, Mladenov conchide memorabil: „În Despre coafurile divine, dar şi în alte scrieri ale sale, precum Despre numerele jucate de efebi la Loto sau Despre epilarea preoteselor, Phleakos a fixat cel dintîi racord conceptual operant între sacru şi frivol“.

Următoarea tatonare cu uneltele minţii a fleacului ne vine de pe actualul teritoriu al Estoniei Ecuatoriale, de la aşa-numiţii bagateli, membrii unei secte precreştine de adoratori ai scrumbiei. Aceştia vedeau lumea ca pe un năvod împletit din părul unei zeiţe, pe care Marele Pescar l-a aruncat în apele cerului, la începuturi. S-au prins în plasa lui o sumedenie de peşti: Pămîntul (care era o plătică), Luna (care era un baboi), Soarele (un caras auriu) şi stelele (care erau plevuşca). Mai erau şi alţii. După o vreme, zbătîndu-se inteligent, plătica-Pămînt a reuşit să scape din strînsoarea năvodului şi, ca să nu mai fie pescuită iar, s-a preschimbat în planeta pe care o ştim. Pînă să observe Marele Pescar că i-a fugit un peşte şi să repare ochiurile plasei, a evadat şi o scrumbie. (Rămaşi în năvod şi neputînd s-o ia pe urmele Pămîntului, ceilalţi peşti, de supărare, s-au făcut lumini.) Scrumbia aceea (pe care textele bagatele o numesc Muma Numelor) s-a refugiat pe Pămînt, unde şi-a făurit, din lut amestecat cu aer, un scrumbiu. Apoi s-a însoţit cu el şi împreună i-au creat pe oameni, care sînt icrele acelei perechi primordiale de scrumbii.

Ideea originii piscicole a omenirii a reverberat misterios (ca toate fleacurile importante) peste veacuri şi meridiane, ajungînd în mintea unui gînditor berar din Bavaria secolului al XV-lea, unde s-a aşezat să se odihnească. (E lucru ştiut că nu există pe lume un loc mai potrivit decît mintea berarilor bavarezi pentru a oferi momente de relaxare ideilor ostenite.) Dar înainte să adoarmă, cu ultimele puteri, ideea l-a străfulgerat pe berar, care tocmai îşi înmuiase gîndurile într-o bere, alături de cîţiva amici. „Oamenii se trag din icre!“, a strigat berarul, transfigurat, către tovarăşii lui de halbe. „Se vede treaba că e aşa cum zici“, au încuviinţat aceştia, unanimi. Numai că fleacurile, fie ele biologice sau geografice, obişnuiesc să se înlănţuie. Cînd berarul a dat glas ideii care i se ghemuise în cap, el a trîntit pe masă halba cu putere, iar berea s-a vărsat. Şi ce să vezi? Pata de bere a desenat pe suprafaţa mesei, cu o precizie de cartograf lichid, conturul unui continent necunoscut, necuprins, necesar. Era America, alt fleac major.

Saltul de la bere la America s-a produs (în parte, cel puţin) conform principiilor enunţate de Charles Vernon Boys (1855-1944), un fizician britanic divorţat, în cartea sa Baloanele de săpun. Culorile lor şi forţele care le dau forma (în capitolul intitulat „Pielea elastică a lichidelor“), a cărei primă ediţie a apărut în 1890 şi de atunci s-a reeditat întruna. (Volumul în limba engleză, cu titlul Soap Bubbles: Their Colours and the Forces Which Mould Them, poate fi cumpărat de pe Amazon cu doar 7,16 dolari – un fleac.)

Avem aşadar, în lipsa unei definiţii pertinente a fleacului, o înşiruire de trei fleacuri semnificative din care se poate desprinde (sau nu) o concluzie: fleacul 1 – coafura Afroditei, în descrierea lui Phleakos Eleatul; fleacul 2 – năvodul capilar din miturile cosmogoniei bagatele, implicat direct în geneza oamenilor-icre; fleacul 3 – berea vărsată cîndva în Bavaria, din care s-a ivit America şi, ulterior, SUA, ţara de obîrşie a fleacului suprem, corn flakes.