Moţiunea de neîncredere iniţiată de Universitatea Oxford împreună cu alte cîteva universităţi împotriva guvernului de coaliţie din Marea Britanie a fost întru totul îndreptăţită. A venit însă vremea să facem mai mult decît să spunem „Nu“. Cum ar putea fi formulată o moţiune de neîncredere care să acumuleze nu dezamăgire, ci energia pozitivă a universităţilor? Cum ar putea ea avea impact real asupra ştiinţelor umaniste?  

Cheia problemei britanice: în mod tradiţional, guvernele văd finanţarea învăţămîntului superior ca pe o investiţie. Guvernanţii se cred prin urmare îndreptăţiţi să decidă ce anume trebuie să înveţe studenţii. Autoritarismul acestei poziţii nu mai trebuie subliniat. Iar acum, cînd dorinţa de a avea o educaţie universitară este tot mai des răspîndită, guvernul ne spune că nu-i poate susţine pe toţi studenţii doritori de studii superioare. Şi atunci ce facem, spunem pur şi simplu că guvernul – ori ţara – nu-şi mai poate permite acest lucru? 

Dar dacă am alege să privim această dorinţă de studii superioare ca pe o minunată resursă naţională, şi nu ca pe o povară? Aici putem învăţa de la oamenii de afaceri. Cînd vor să înceapă o afacere, ei iau un împrumut pe care îl vor returna ulterior, reţinînd costurile rambursării din taxele pe care le au de plătit. Acelaşi aranjament ar putea fi folosit pentru studenţi, iar tinerii ar putea fi încurajaţi să urmeze studii superioare prin redefinirea datoriei studenţeşti ca împrumut de afaceri. Aşa cum este definită acum, datoria studenţească este nedreaptă; un individ care vrea să deschidă un butic se bucură de o mai bună logică a taxelor decît un student. În felul acesta, un student ar putea să-şi aleagă domeniul de studiu preferat, fie el în ştiinţe umaniste, arte ori ştiinţe abstracte, fără să se simtă constrîns să urmeze neapărat un program de finanţe-bănci. 

E oare nevoie să încercăm să limităm numărul studenţilor la cei care au reuşit să atingă un anumit nivel la vîrsta de 18 ani? Rezultatele unui studiu pe care l-am realizat cu finanţare de la Fundaţia Carnegie arată că participarea la cursuri pregătitoare între vîrstele de 17 şi 20 de ani poate îmbunătăţi radical capacitatea tînărului de a gîndi şi scrie.

Diferenţa s-a dovedit a fi dramatică între studenţii care nu au urmat cursuri pregătitoare, a căror rată de promovare a fost de 2%, şi studenţii care au urmat astfel de cursuri, a căror rată de succes a fost de 60%.  

Mai e de adăugat aici un lucru important: nu e deloc util să împărţim studenţii, pentru tot restul vieţii lor, în absolvenţi de cursuri aşa-zis vocaţionale şi absolvenţi ai aşa-ziselor cursuri de arte liberale şi ştiinţe. Cei care urmează o şcoală vocaţională nu trebuie să pornească de la ideea că vor avea o singură „vocaţie“ toată viaţa lor; de altfel, e posibil să se trezească la un moment dat că meseria pentru care s-au pregătit a dispărut de-a binelea. Cînd predam la City University din New York, am avut studenţi care urmaseră cursuri de asistente medicale şi care acum, la 40 de ani, doreau să devină cercetători în domeniul sănătăţii, ori electricieni care, în jurul aceleiaşi vîrste, deciseseră să devină avocaţi în domeniul construcţiilor. Acestor oameni trebuie să li se permită să îşi continue şi să îşi diversifice studiile, dacă vrem ca vîrsta medie de retragere din muncă să ajungă la 70. 

Pînă acum am pus, în acest eseu, în primul rînd problema banilor – care este şi grija prioritară a guvernului britanic în momentul de faţă; consecinţa aceste griji este ideea după care artele liberale nu ar mai trebui finanţate de guvernul central şi că ele sînt practic inutile pentru economie. A gîndi că limbile străine, istoria ori ştiinţele abstracte nu trebuie dezvoltate şi că numărul studenţilor în aceste domenii trebuie să scadă e o eroare de proporţii gigantice. Acum, cînd ştim ce ne-a oferit trecutul şi vedem ce ne promite prezentul, o crescută abilitate de a studia şi înţelege istoria altor ţări nu e un lux, ci o necesitate. În mijlocul marilor schimbări pe care le trăim, vom avea nevoie ca ştiinţele şi umanioarele să colaboreze pentru a ne ajuta să înţelegem această lume în accelerată expansiune. Extremismul înfloreşte acolo unde schimbările survenite sînt prea puţin înţelese şi devin astfel înfricoşătoare. Doar o atentă reflecţie asupra moştenirii noastre intelectuale şi a schimbărilor ce ne aşteaptă vor putea transmite mai departe o cultură în care să putem trăi, paşnic, cu toţii.  


Constance Blackwell este Preşedinte al Fundaţiei pentru Istorie Intelectuală şi cercetător la Birkbeck College, Londra.

traducere de Sorana Corneanu