S-a întors acum două zile, slab ca un ogar și rupt de oboseală. Mi-a adus, ca întotdeauna, un buchet de flori culese de la marginea liniei ferate. Aveam macaroane cu varză rămase de ieri, i le-am încălzit cît a făcut duș, dar n-a mai mîncat: s-a dus direct sus, în camera lui, și a adormit.

Mă doare sufletul cînd îl văd așa. Dar mă bucur de fiecare dată cînd se întoarce. Deși nu scoate o vorbă, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. De parcă n-ar fi dispărut iar, acum opt luni, cu tot cu cele două lănțișoare de aur și cu cardul meu.

Îi fac ciorbă de perișoare, preferata lui. Aranjez florile în vaza îngustă de pe pervaz. Pun la cuptor crema de zahăr ars. De la magazinul din spatele casei îi cumpăr două pachete de țigări și o sticlă de Coca-Cola. Bine că s-a întors.

Doarme în camera de sus. Noaptea îl aud tușind pe balcon – de n-ar mai fuma atît!

Ce-ai făcut cu lănțișoarele? Dar cu cardul? Dar cu ghiulul de aur rămas de la taică-tău? Joci la păcănele? Te droghezi? Ce faci cu banii?

Dacă l-aș întreba, n-ar răspunde. Și-ar arunca pe umeri rucsacul ăla spălăcit și ar pleca imediat, trîntind rînd pe rînd ușa de la cameră, ușa dublă de la intrare, portița.

Bine că s-a întors. O să vorbesc cu cumnată-mea, poate îmi trimite ea ceva bani. O să-i ascund, ca de obicei, printre hainele mele din dormitor, dacă are de gînd să dispară iar. Măcar să nu plece ca de la casă pustie.

Oricum, din pensia mea nu aș fi reușit niciodată să-i plătesc datoriile. În ultimul an n-a fost zi să nu mă întîlnesc prin sat cu unul, cu altul: fiul dumitale are de-mi da 10.000. 500 de euro. De șase luni îl tot amîn. 1.000 de dolari. Eu îl dau la poliție, să știți. Am luat credit de la pensionari, i-am plătit datoriile, i-am trimis fostei neveste pensia alimentară pe ultimul an. Ea, săraca, l-a iertat pentru toate escapadele lui amoroase, dar nu l-a putut ierta cînd cei de la bancă i-au luat mașina pentru credite de care ea habar nu avea.

Ce face cu banii? Prea mulți bani pînă și pentru păcănele, iar de drogat nu pare niciodată drogat. Și-atunci?

După divorț m-a sunat ea: o vreme poți să ierți. Te doare, dar ierți. În numele copiilor, în numele Domnului. Încerci să înțelegi. În numele rațiunii, că oameni sîntem toți. Accepți toate explicațiile. În numele iubirii – deși aici doare cel mai tare. Tot florile alea urîte de la marginea liniei ferate le culege înainte să se întoarcă? Copilul a crescut fără el, așa că de ce să-l mai vadă? Băiatul nostru nu are tată – pentru asta nu pot să-l iert. Te înțeleg perfect, i-am spus. Apoi am vorbit tot mai rar. Pe băiat nu l-a mai adus deloc aici.

După divorț, părea că s-a mai liniștit. A stat cu mine, o vreme. Am renovat camera de sus, am reușit transferul de la liceu la școala generală din sat. Era un profesor iubit de copii. Pînă ce a adunat bani pentru tabăra de schi și a dispărut iar.

Cumnată-mea zice: ar trebui să-l lași să se descurce singur. Are 40 de ani. Nu-i mai plăti datoriile: să-l dea oamenii pe mîna poliției, să simtă pe pielea lui că poate să o încurce rău de tot. Ce dacă face pușcărie? Poate așa se învață minte.

Dac-aș deschide subiectul, ar dispărea imediat. Am încercat de atîtea ori. Mai bine să tac, să-i fac o prăjitură cu măr și scorțișoară.

Am mutat vaza cu flori de pe pervaz pe masă. Dintre toate, păpădiile rezistă cel mai puțin, aproape că s-au ofilit deja. Am făcut cafea, am pus față de masă nouă, am aranjat farfuriile și acum aștept să se trezească.

Dacă n-ar fi murit taică-său. Dacă ar fi apucat să vorbească unul cu celălalt, să se împace. Încăpățînați amîndoi ca niște catîri. În cele din urmă, omul meu a cedat. Știam că așa avea să se întîmple: sufletul lui a fost mereu mult mai puternic decît mintea. În definitiv, asta înseamnă să ierți: sufletul și mintea se iau la trîntă și chiar dacă mintea are din start un mic avantaj (raționamentele ei sînt întotdeauna mai ușor de înțeles, de folosit și de acceptat), sufletul are o rezistență mai mare. Să ierți nu e o luptă scurtă – aici e punctul slab al minții. Rezistența ei lasă mereu de dorit. E adevărat, sufletul n-are tehnică, gesturile lui în bătălie sînt aproape primitive, însă rezistența lui e o rezistență de bivol. Da, sufletul lui taică-său a cîștigat. Dar fiu-său nu a putut să-l ierte niciodată. Nici măcar la înmormîntare nu a venit. La cîteva săptămîni după aceea, am aflat pentru prima dată că a dispărut.

Cafeaua s-a răcit. Am urcat scările și am ascultat la ușă: sforăie. Bine că s-a întors.

M-a sunat omul care vrea să cumpere pămîntul nostru de după rîpă. Sînt bani frumoși: cu siguranță îi acoperă datoriile, pensia alimentară pentru următorul an, cheltuielile necesare pînă și-ar găsi și el ceva de lucru. Numai să vrea. Numai să poată. Eu nu știu cum să-l opresc. Cel puțin nu acum. Am însă suficientă răbdare: sufletul meu e negru de supărare, dar rezistent ca o cireadă întreagă de bivoli.

Am mutat iar florile pe pervaz. Ce zi superbă! Adineauri l-am auzit coborînd. Am pus ciorba de perișoare la încălzit. Am aranjat încă o dată fața de masă. Unde-am greșit? Ce-aș putea face să mă liniștesc, să mă împac cu mine însămi? Nefericirea lui: asta n-o să mi-o pot ierta niciodată.

Dan Coman este scriitor.

Foto: wikimedia commons