Mai devreme sau mai tîrziu, pandemia actuală se va stinge așa cum și alte molime s-au încheiat. Dar fenomenul generat de virusul cel mai mediatizat depășește aspectele medicale deoarece, oricît de invizibil este, COVID-19 a adus în prim-plan o patologie colectivă preexistentă și pe care aș numi-o frică de viață. Chiar așa – frică de viață, pentru că viața nu a fost niciodată nici safe, nici zen. În plus, una dintre calitățile vieții este aceea de a fi imprevizibilă. De o jumătate de an însă, trăim într-un mediu infinit mai plin de imprevizibil. Spre exemplu, zilele acestea nu știm exact cînd și cum va începe școala. Efectul acestei lipse de predictibilitate constă în părinți agitați, unii de-a dreptul agresivi, și profesori stresați, unii de-a dreptul defensivi. Și unii, și ceilalți bulversați în egală măsură de o lipsă de încredere că lucrurile își vor găsi un făgaș, nu unul perfect, dar vor intra treptat pe un făgaș.

Revenind însă la patologia psihică accentuată de pandemie, putem observa întreaga gamă de modalități prin care oamenii încearcă să facă față necunoscutului și pericolului. De la delirul paranoid (teoriile conspirației), trecînd prin manifestări specific tulburării obsesiv-compulsive (spălat & dezinfectat frenetic) și negare (virusul nu există), pînă la isteria de masă unde retorica anxietății s-a împletit cu cea a furiei și intoleranței, nu cred să fi lipsit ceva. Fantasma unei vieți fericite și îmbelșugate de tipul „tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte“ (i.e. fără limite) s-a destrămat cu repeziciune în ultimele șase luni. Pare că ne-am pierdut reflexul de a include adevărata suferință și adevărata pierdere (a sănătății, a vieții) printre coordonatele naturale, firești ale vieții. Ne-o reamintește totuși invizibilul virus care ne-a trezit, astfel, din amorțeala micilor noastre preocupări și din aroganța marilor noastre pretenții, la adevărul propriei noastre vulnerabilități, ne-a zdruncinat superficialul sentiment de siguranță și ne-a pus în contact cu realitatea morții fără putință de a o mai oculta. În cele din urmă, relația noastră cu viața este definită de relația cu condiția noastră trecătoare pe acest pămînt.

Pe acest fundal, mi-am amintit cea mai profunda lecție despre ce înseamnă a trăi. O lecție pe care am primit-o de la bunicul meu patern, în mod paradoxal, chiar la moartea sa. Ne adunaserăm la el acasă pentru slujba care se ține înainte de a-l petrece pe cel adormit la cimitir. Căutam ceva în momentul în care am zărit ușa deschisă a cămării. Iar acolo, pe rafturi, se aflau borcanele de conserve făcute de el însuși cu numai cîteva luni în urmă. Mi s-a părut incredibil ca cineva bolnav, care știa că nu mai are mult timp de petrecut pe aici, să pornească singur la o asemenea întreprindere minuțioasă de a cumpăra, spăla, tăia, fierbe și condimenta legume, de a aștepta apoi să se răcească, de a le pune meticulos în borcane. Și, în final, de a le rîndui cu grijă pe rafturi. Abia mai tîrziu am înțeles că ordinea care domnea în micuța cămară reflecta în cel mai simplu și concret mod ordinea din sufletul bunicului meu. Ordine întemeiată pe acceptarea faptului că sîntem ființe trecătoare. Dar mai ales pe faptul că o asemenea condiție nu trebuie să ne împiedice să trăim pînă în ultimul moment ca și cum am fi eterni. Iar borcanele din cămară vorbesc simultan despre viață și despre moarte, despre firesc și grație. Bunicul a fost horticultor. Pesemne învățase despre aceste lucruri de la florile pe care le iubea.

Cred că mi-aș dori mai mult firesc în jur, mi-aș dori o împăcare cu natura din noi înșine și din afară. Oricum ar fi, vreme trece, vreme vine…

Miruna Țecheră este psihoterapeut și lucrează în practică privată.

Foto: wikimedia commons