Alegerile franceze au scos cu siguranță exercițiul cincinal al francezilor din aproape toate cutumele. Au fost alegerile premierelor și surprizelor, așa cum a spus de altfel proaspătul președinte al Franței, Emmanuel Macron (ales cu 66,1% din voturi), în discursul pronunțat în fața susținătorilor adunați pe esplanada de la Luvru, pentru a sărbători victoria: alegerile prezidențiale franceze 2017 nu au „nici precedent, nici echivalent“ în istoria celei de a cincea Republici.

 

Primul și cel mai evident motiv este că noul șef al statului nu a cîștigat susținut de unul din partidele tradiționale care au asigurat atît președinția, cît și alternanța la putere în ultimii cincizeci de ani. Emmanuel Macron a fost, ce-i drept, ministru al Economiei în guvernul socialist al lui Valls, dar divergențele legate de orientările în doctrina economică au stîrnit repede controverse în sînul partidului socialist. A făcut parte, înainte de mandatul guvernamental, din echipa de la Elysée, dar prestația sa în timpul prezentei campanii electorale nu îl face un continuator nici al stilului, nici al politicilor lui François Hollande.

Poate tocmai ca o formulă de distanțare netă de modelul promovat de președintele sortant, Macron și-a construit întregul discurs de campanie pe o atitudine ofensivă, atacînd subiectele spinoase ale scenei publice franceze, într-o manieră echilibrată, dar francă și lipsită de rețineri. Prezent între cele două tururi, pe 26 aprilie, la uzinele Whirlpool din Amiens, amenințate cu delocalizarea în Polonia, în 2018, candidatul En marche! are o discuție cu reprezentanții sindicali. În același timp, cu un instinct populist înnăscut, Marine le Pen trece rapid prin parcarea uzinei, aruncă două-trei mesaje și tweet-uri și se retrage. Avertizat, Macron se duce direct în mijlocul muncitorilor nervoși, pentru o scurtă – și îndrăzneață – acțiune de damage control și îi reproșează, în același timp, echipei sale de campanie restricțiile impuse de echipa de securitate. O atitudine timorată ne va aduce în poziția lui Hollande, le spune candidatul apropiaților săi: în siguranță, dar morți.

Formula folosită de Macron nu este numai extrem de grăitoare pentru minimumul istoric de popularitate al finalului de mandat al lui Hollande (4%!), dar traduce parțial și impasul sistemului francez de partide, gripat în mod evident de incapacitatea de a răspunde eficient și convingător unui climat public din ce în ce mai problematic: șomaj, terorism, mondializare, imigrație, schimbările climatice. Modul cum candidații au înțeles să-și construiască, încă înainte de primul tur, o formulă de răspuns la aceste dosare a determinat în mare măsură clasamentul final.

Ajungem astfel la a doua mare premieră a alegerilor prezidențiale franceze, anume desemnarea inițială a candidaților. Cele două partide dominante – Partidul Socialist (de stînga) și Republicanii (de dreapta) – au încercat să corecteze ceea ce se reproșează din ce în ce mai mult partidelor tradiționale, anume osificarea, lipsa de suplețe și ruptura nu numai față de membrii obișnuiți ai partidului, ci și față de publicul larg. Sub impactul mișcărilor civice din ultimii ai – La manif pour tous a fost cazul francez – și sub presiunea din ce în ce mai mare a unui deficit democratic resimțit acut de popoarele Europei atît în sistemele politice naționale, cît și în structurile Uniunii, cele două partide au trecut la ceea ce au considerat că va fi semnalul unei democratizări interne: au instituit o modalitate de desemnare a candidaților la prezidențiale care a chemat la consultare directă nu numai membrii de partid și simpatizanții titrați, dar și restul electoratului. Oricine a vrut să voteze în alegerile interne ale republicanilor sau socialiștilor a putut să o facă, în schimbul unei simbolice taxe de 2 euro. Modelul, imitat parțial din sistemul american, nu a avut însă consecințele scontate, nici pentru democratizarea internă a partidelor în chestiune, nici pentru selectarea candidatului optim care să le reprezinte în alegeri. Dimpotrivă.

Eroarea comisă a fost una de substanță. Partidele bazate pe un sistem ierarhizat de luare a deciziilor (e vorba, evident, de partide democratice), cum sînt de fapt partidele politice europene tradiționale, nu reacționează bine la administrarea unei injecții de democrație participativă acționată exclusiv pe orizontală. Mai mult decît atît, un asemenea tratament poate să destabilizeze funcționarea internă a partidului, cu urmări cel puțin neplăcute pentru scorul obținut în alegeri. Candidații propuși în final după această procedură nu au beneficiat de credibilitate ori de legitimitate mai mare. Republicanul François Fillon și-a văzut expuse rapid scheletele din dulap (insuficient sondate de propriul partid sau de echipa de campanie: aici, modelul american ar fi putut servi!), care l-au și scos de fapt din cursa pentru turul al doilea. Scandalul angajării fictive a soției și a copiilor, pentru care a fost și declanșată urmărirea pe 15 martie, cu 40 de zile înainte de alegeri, a avut consecințe palpabile. În raport cu amploarea scandalului public, Fillon a obținut chiar mai mult decît anticipaseră sondajele, clasîndu-se, cu 19,94%, al treilea în primul tur, din 23 aprilie, după Emmanuel Macron și Marine Le Pen.

În cazul socialiștilor, Benoît Hamon, candidatul desemnat după primare, cîștigase detașat în fața lui Manuel Valls, cu 116.0000 de voturi din totalul de 2 milioane exprimate. Nu era un nou venit în politică: a fost ministru al economiei între 2012-2014, a avut apoi un foarte scurt mandat ca ministru al educației, în aprilie-august 2014. În actuala campanie, Hamon a încercat să atragă și voturile militanților ecologiști, prin cooptarea candidatului desemnat de verzi, Yannick Jadot. Scorul foarte slab obținut de Hamon în primul tur a arătat că, în actuala stare de spirit a electoratului francez, simplul fapt de a fi candidatul desemnat al Partidului Socialist nu numai că nu te mai propulsează în al doilea tur, dar nu-ți garantează nici măcar urcarea pe podium sau mențiunea. Hamon a obținut 6,3% din voturi la primul tur de scrutin, iar statisticile catastrofale nu se opresc aici: el nu a reușit să mobilizeze decît un sfert din bazinul tradițional al electoratului socialist și numai 14% din votanții lui Hollande din 2012.

E drept că, pe lîngă alte considerente – moștenirea Hollande a atîrnat greu în balanță – socialiștii au avut mai la stînga un candidat redutabil în persoana lui Jean-Luc Mélenchon. Europarlamentar, politician cu state vechi în Partidul Socialist, cu două mandate de senator, ministru delegat pentru învățămîntul profesional în guvernul Lionel Jospin (2000-2002), Mélenchon pleacă din PS după alegerile prezidențiale din 2002 (cu Jean-Marie Le Pen în al doilea tur!) și are, de-a lungul timpului, diverse tentative de agregare politică întotdeauna mai la stînga decît partidul de origine. La alegerile din 2012 a ocupat tot locul 4, cu 11,10% din voturi. Scorul obținut în 23 aprilie 2017, de 19,62%, arată o migrație a electoratului PS spre Franța nesupusă (La France insoumise) a lui Mélenchon și o aderență mai mare la discursul antieuropean, protecționist și antisistem care l-a apropiat adesea, în mod paradoxal, de programul asumat de candidata Frontului Național.

Prezența Frontului Național în al doilea tur de scrutin nu a reprezentat în sine o premieră în istoria celei de-a cincea Republici franceze, precedentul fiind dat de tatăl candidatei Marine Le Pen, în 2002, cînd Jacques Chirac a fost ales președinte cu 82,21% din voturi. Noutatea (a treia semnificativă a alegerilor) vine mai ales din prezența candidatei la dezbaterea televizată dintre tururi. În 2002, scena publică franceză a tratat prezența lui Le Pen în finalele prezidențiale ca pe un accident rușinos ale cărui urme trebuie ascunse sub covor cît mai repede posibil. În 2017, normalizarea discursului și a temelor de extremă dreapta promovate de Marine Le Pen a dus la dublarea procentului din 2002 (17,79%) și la o acoperire mediatică asiduă și cuprinzătoare. Într-o Europă amenințată, în unitatea ei, de precedentul Brexit, cu un discurs iliberal în urcare, cu diverse variante ale populismelor care exploatează fricile și valurile de frustrări ale popoarelor europene, discursul lui Le Pen a găsit ecou în opțiunile a 33,9% dintre votanți.

Violența dezbaterii televizate difuzate în seara zilei de 3 mai 2017 amenință să se transforme din excepție în monedă curentă în campania pentru legislative, declanșată de facto deja în seara de 7 mai. Mai cu seamă că, pentru Marine Le Pen și Jean-Luc Mélenchon, elementele de similitudine în discurs continuă să apară: cei doi par a fi într-o competiție pentru titlul de cel mai virulent contestatar al noului președinte Emmanuel Macron, în vreme ce republicanii și socialiștii sînt ocupați să digere din mers eșecul usturător al prezidențialelor. Duritatea climatului politic dintre cele două tururi riscă să devină, din această perspectivă, monedă curentă a campaniei pentru legislative, dată fiind miza extrem de importantă a majorității parlamentare viitoare. 

Raluca Alexandrescu  este conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.

Foto: M. Martin