Încet, trece şi recesiunea, iar piaţa cărţii pare să se întremeze, chiar dacă probabil va mai dura pînă să atingă nivelul din 2008, toamna. Producţia editorială va trece probabil peste criză. O putem numi „criza mică“, fiindcă a depins de condiţii economice mai curînd exterioare acestui sector: producţia editorială a scăzut la cota de avarie fiindcă în general a scăzut puterea de cumpărare a consumatorului, care a tăiat masiv în ultimii ani din bugetul familiei destinat bunurilor de folosinţă îndelungată, vacanţelor, distracţiilor şi cărţii. (Pentru multă lume, iată, cartea nu este un produs de necesitate, ci unul mai curînd de divertisment.) La fel, criza imobiliară a generat costuri sporite pentru retaileri şi difuzori. Dar acestea vor trece.  Prea curînd nu vom ieşi însă din „criza mare“, care este structurală, de durată şi se accentuează constant de vreo 15 ani.  

Cei cărora le sînt familiari indicatorii oficiali, privind producţia de carte, publicaţi de Institutul Naţional de Statistică ştiu deja că, din 1990 încoace, numărul de titluri editate a continuat să crească pînă în 2008, dar că numărul total de exemplare tipărite a scăzut în aceeaşi măsură. S-au editat, prin urmare, titluri mai multe, dar în tiraje din ce în ce mai mici. În ultimii patru-cinci ani, titlurile înregistrate în Depozitul Legal se tipăreau în medie în cam 700 de exemplare – o valoare despre care orice editor ştie că se situează sub limita rentabilităţii. Iar dacă mai ţinem cont că, în România postsocialistă, numărul de volume editate pe locuitor a scăzut de la aproximativ 4,5 exemplare, cîte se produceau în 1978, la 0,3 în 2008, ne dăm seama că, în ciuda diversităţii ofertei, care satisface din ce în ce mai bine segmentul cumpărătorilor fideli, cartea ajunge, în realitate, la tot mai puţini consumatori. Trendul este prin urmare unul constant descendent  şi sugerează o cădere implacabilă în subdezvoltare.  

Prăbuşirea sistemului etatizat de difuzare a cărţii, alături de deficienţele inerente create de practicile de monopol asupra distribuţiei cărţii (şi care finalmente îi încarcă insuportabil preţul final) au făcut acest produs cvasi-inaccesibil zonelor din afara oraşelor mari sau clienţilor cu venituri modeste. Nu vreau să spun că vina aparţine exclusiv retailer-ilor sau editorilor. Dar investiţiile încă precare şi oroarea de risc care alimentează o piaţă bazată pe ajustarea producţiei la posibilităţile de achiziţie mai curînd decît la cerere – creează o logică economică prin care întreprinderea editorială devine dependentă de consumatorul motivat, în timp ce-l neglijează pe cel mai timid sau doar în formare. Ea continuă să predice „convertiţilor“, alungîndu-i dispreţuitor deopotrivă pe „novici“ şi pe „necredincioşi“ şi fuge după cumpărător, dar îl uită pe cititor. Urmează exclusiv logica capitalului, ignorînd proiectul de societate pe care îl aduc cu sine implicit cartea şi lectura, proiect care, şi el, ar putea fi generator de profit.  

Fiindcă adevărata soluţie de redresare aici rezidă: în lectură. Subvenţionarea cititorului printr-o politică naţională a cărţii şi a lecturii s-ar putea dovedi mai importantă decît programele de sprijinire a culturii scrise prin finanţarea unor titluri considerate necesare, dar mai puţin rentabile, aşa cum sînt propuse de edituri. Este vorba de găsirea unor soluţii care să spargă cercul vicios al inaccesibilităţii cărţii şi care pot merge de la stimularea achiziţiilor din bibliotecile publice pînă la elaborarea de politici educaţionale şi culturale, centrate nu atît pe producător cît pe cititor. Asta ar putea conduce simultan la creşterea tirajelor, diminuarea preţurilor de cost şi implicit creşterea numărului de cumpărători.  

Cartea este, de la an la an, din ce în ce mai greu de procurat de către cititorul instruit, dar cu venituri mici. Nu au rost comparaţiile cu preţurile cărţilor din alte ţări (pe care, de multe ori, cartea din librăriile româneşti le ajunge din urmă), ci mai curînd comparaţiile cu partea din venitul net al unui cetăţean obişnuit alocat unei cărţi. Aici cred că publicul românesc este net defavorizat – iar faptul că în aceste condiţii continuă să mai dea banii pe cărţi este un semnal extrem de încurajator. De fapt, ultima anchetă a CCCDC ne arată că românii preţuiesc mult educaţia livrescă şi cartea ca mijloc de ascensiune socială, chiar şi atunci cînd nu citesc. Cultura scrisă şi oamenii instruiţi se bucură în continuare de un prestigiu cel puţin formal, chiar dacă românilor le place să stea mai mult la televizor. Chiar de circumstanţă, sau chiar venind dintr-un imbold conformist, precum încrederea în biserică sau armată, încrederea în rostul social al instruirii livreşti şi în succesul în carieră, pe care îl favorizează cititul, este remarcabilă. Şi cu toată critica generalizată pe care o întîmpină sistemul de învăţămînt, puternic devalorizat de discursul public, goana după diplome nu încetează.    

Dar mai e un aspect – de data aceasta mai subtil: lectura este, la rîndul ei, un fenomen multiplu determinat: ea variază în funcţie de nivelul de educaţie, de zona de rezidenţă, de apartenenţă socială. În acelaşi timp, ea depinde şi de politicile familiale de investiţie în educaţie. A-i spune sau a-i citi seara copilului poveşti este nu numai un mod de a-l distra sau a-l adormi, ci totodată un mod de a-l forma anticipat pentru lectură. Cercetarea CCCDC din acest an arată că între cititul poveştilor de către părinţi în copilărie şi cariera de cititor de la vîrsta adultă există o puternică corelaţie – tot aşa cum există corelaţii la fel de semnificative cu uşurinţa asimilării lecturilor obligatorii de mai tîrziu, din şcoală, cu plăcerea de a parcurge lecturi înafara programei sau cu succesul şcolar. Pe de altă parte, cititul poveştilor de către părinţi, mai mult decît spusul lor, este el însuşi condiţionat de nivelul de educaţie al părintelui şi de apartenenţa socială: cu cît ocupaţia acestuia e mai dependentă de un proces mai îndelungat de şcolarizare, cu atît este el mai preocupat de investiţia în educaţie pentru propriii copii – şi atunci începe prin a le citi poveşti.  Educaţia pentru lectură este asumată astfel drept condiţie cvasiobligatorie de apartenenţă la clasele mijlocii – iar lectura, ca tip de consum, este şi un marcator social. Aşa se face, de pildă, că aversiunea intelectualistă faţă de necititori este, implicit, una prin care excluderea socială se exprimă în dublu sens, în termeni culturali: ea vizează, în jos, pe cei cărora accesul la educaţie le este mai curînd blocat, iar în sus, pe noii îmbogăţiţi, a căror „parvenire“, nefiind bazată pe acumularea de capital cultural, justificată meritocratic, e privită drept ilegitimă.   

Aceasta înseamnă că „fabrica de cititori“ este de fapt un epifenomen al „fabricii“ de poziţii sociale. Ea pune la lucru nu numai un capital economic, ci şi unul cultural, mecanisme de reproducţie culturală care le urmează pe cele ale reproducţiei sociale. Lectura, familia, educaţia publică şi diferenţierea socială fac, împreună cu principiile de justiţie socială dintr-o colectivitate, un tot. Avem cu toţii nevoie de cititori ca să ne scoată din criza profundă a cărţii. Dar un proiect de „fabrică de cititori“ este, implicit, şi un proiect de societate care, din păcate, se mai lasă aşteptat.  

Marius Lazăr este sociolog, cadru didactic la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.