Expertiza (care nu este)

Istoria literară se dovedește, întotdeauna, un rezervor inepuizabil de anecdote exemplare. De „fabule” în care, vorba lui Horațiu, despre noi este vorba (de te fabula narratur, adică). Ele sînt mai grăitoare decît considerațiunile abstracte și dezbaterile legislative ale… experților. Chiar atunci cînd despre expertiză e vorba. Ca, de exemplu, în povestea cu… un intelectual de vază al culturii române contemporane, care se stingea, în 1999, la Cluj-Napoca, fără urmași. Casa (adăpostind amintirile a patru generații, din care ultimele două – de universitari iluștri ai Almei mater locale), un apartament de bloc de fapt, a revenit statului român. Respectînd legile, statul a preluat moștenirea pe baza inventarului făcut de un notar desemnat etc. Decizia notarului, de a inventaria și biblioteca, și manuscrisele aflate în casă, nu doar că a împiedicat organele statului să ducă „hîrtiile” la un colector de deșeuri reciclabile, cum intenționase (și multă supărare făcîndu-și din asta…), ci a determinat soarta întregii moșteniri. Acum, spațiul (apartamentul), biblioteca și arhiva familiei fac parte din Colecțiile speciale ale Bibliotecii Județene „O. Goga” din Cluj; este vorba despre ceea ce noi, specialiștii în filologie modernă, numim „Fondul Popovici – Petrescu”; arhiva conține documente și manuscrise privind viața și creația intelectuală a universitarilor D. Popovici (1902-1952), Ioana Em. Petrescu (1940-1990) și Liviu Petrescu (1940-1999). Din arhivele salvate de inițiativa personală a notarului aceluia, subsemnata, împreună cu o echipă de tineri filologi, am editat peste zece titluri, din 2008 încoace (în cadrul unui parteneriat al UBB cu Biblioteca), iar materialele existente ne asigură că mai e de lucru încă de două ori pe atîta. Dacă „hîrtiile” din casă (includeți sub acest termen și cărțile, multe – rare și vechi) s-ar fi dus la deșeuri, nimic din toate astea nu ar fi devenit nici obiect de patrimoniu, nici subiect de cercetare. În unele cazuri, e vorba chiar și despre acte și documente ale universității, inexistente în arhivele sale oficiale, pentru că au fost distruse de comuniști: sînt fragmente regăsite ale unei memorii istorice violentate de-a lungul secolului trecut… Să ne bucurăm, așadar, că un specialist din alt domeniu (notarul) a intuit (ei bine, da!) faptul că, într-o asemenea familie, chiar și „hîrtiile” pot fi importante. E un noroc că arhiva acestei familii a fost salvată.

Adevărat este, mă bucur. Dar aș prefera să trăiesc într-o societate în care arhivele private nu ajung (eventual) în mîna cercetătorilor, în vitrinele muzeelor, în rafturile bibliotecilor publice ca urmare a unei rotiri favorabile de stele, a unui „noroc”. Ci a unor legi coerente și consecvent aplicate. Desigur, pornind de la asemenea colecții de anecdote, imaginația mea o ia razna: moștenitorii unei depărtate mătuși golesc casa acesteia, plină de „vechituri”. Unele li se par interesante, pe altele le vînează atent (bijuterii, de pildă), altele li se par lipsite de importanță și, deci, le aruncă: sînt hîrtii îngălbenite, friabile, pentru moștenitori – indescifrabile. Pubela pentru hîrtie și carton e aproape, moștenitorii – bine educați. Aferim. Dar ei nu sînt educați nici măcar să bănuiască posibilitatea ca respectivele hîrtii să conțină comori istorice. Sau invers: să zicem că acești moștenitori, înainte de a arunca hîrtiile (care nu le spun nimic, nici nu știau că mătușa depărtată avea așa ceva în casă…), vor să se asigure că nu sînt de valoare. Unde se duc cu ele, să ceară nu o părere amicală, ci o expertiză de specialitate? Din nou, întrebînd asta, mă refer la instituții acreditate ale statului, nu la „colegul fiului vecinei de la patru, al cărui unchi e prof de istorie la liceu și a făcut o expoziție de timbre vechi în programul Școala altfel, de l-a dat la televizor”.

Adevărul e că nu aș ști nici eu unde să îi îndrum să meargă și să ceară un răspuns valabil legal. Există un registru al experților Ministerului Culturii; experții sînt puțini chiar și acolo – iar cei care sînt specialiști în carte veche, dintr-un secol anumit, nu sînt specialiști în arhive, nici manuscrise, nici carte dintr-alt secol decît cel „alocat”… etc. Unele din numele trecute acolo nu mai au adrese de contact valabile, altele – au ieșit la pensie, altele s-au dus dintre noi (da, registrul permite căutarea experților decedați). Unde se formează, în România, experții în carte și manuscrise moderne (despre cei profilați pe carte veche, poate, mai știm unde să îi căutăm: muzee, biblioteci rare și istorice, bibliologie etc.)? Cine poate să îmi spună dacă un pachet de scrisori private (expediate în anii ’60-’90 ai secolului trecut, între doi oameni cu nume mie, poate, necunoscute…) au o valoare istorică enormă, pentru domeniul…? Oficial, după listele Ministerului Culturii, nimeni nu e expert în „manuscrise moderne” (admit că s-ar putea să greșesc, registrul online nu e foarte user-friendly pentru nespecialiști ca mine). Am moștenit un dulap cu „hîrtii”, cum procedez? Ar trebui să caut informații utile, se pare, în Legea arhivelor? Introduc dulapul respectiv în masa succesorală, ca să devin proprietarul lor (material și intelectual)? Da, veți spune. OK. Dacă l-am introdus („un dulap cu 2 uși de pal melaminat, conținînd 200 de scrisori din anii 1960-1990… proveniență necunoscută, 20 de caiete dictando manuscrise datate… autor necunoscut, 300 de file de manuscris disparate, stare precară”), el trebuie să fie expertizat. De cine? De un expert. Expert în ce? În „documente, arhive și manuscrise moderne și contemporane”? Glumiți, probabil. N-avem. Nu mai bine dăm hîrtiile respective la reciclare, oricum par vechi, miros a mucegai și sînt scrise indescifrabil? La sfîrșitul zilei, pubelele din spatele blocului sînt pline, apartamentul e golit și renovabil, ecologia salvează România. Vă invit să vă imaginați ce ar fi putut conține pachetul acela de scrisori, de la cine, către cine și despre ce: „o, voi ficțiuni, dulce lemn de tei…”. Cu imaginația stăm bine, cu poezia la fel. Cu expertiza stăm rău, dar cui ce-i pasă?

Ioana Bot este profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, unde predă cursuri de istoria literaturii române moderne și mediere culturală.