Prin 1915, într-un orășel din Canada, același proprietar avea două săli de cinematograf în două clădiri alăturate. S-a gîndit să păstreze două ecrane cu filme diferite, dar să unească intrările. Cînd a amenajat o unică intrare pentru ambele săli, fără să știe, desigur, omul a creat primul multiplex. O afacere, fără îndoială, dar și mai mult decît atît. Astăzi, multiplexul este mai mult decît o sală de cinematograf, iar proprietarii de multiplexuri exact asta vor: un spațiu social, al unei experiențe cît mai cuprinzătoare. În același timp comună (în spiritul intrării unice) și foarte personală (în spiritul amenajării sălii), experiența multiplexului ține, deja, de civilizația noastră. Sigur că nu a fost întotdeauna așa. Știu că numărul celor care nu știu cum arăta România fără multiplexuri crește pe zi ce trece, iar numărul celor care au prins și lumea fără multiplex scade. Inexorabil.

Pentru genul de oameni căruia îi a­par­țin, sala de cinematograf are un loc aparte în mitologia personală. Nu știu dacă ge­nul meu se suprapune unei generații întregi sau adună oameni de vîrste diferite, dar cu preocupări comune – habar n-am. Mă refer la cinematograful de cartier comunist, cu scaune din lemn (uneori acoperit cu un strat de burete învelit într-o pînză), cu mirosul de petrosin din dușumea, cu ecranul puțin pătat, cu proiecția care se întrerupea provocînd fluierături și glume groase, cu pelicula zgîriată, cu sunetul strident, cu capul celui din fața ta („Nu vă supărați, puteți să vă lăsați puțin mai jos?“), cu cozile enorme la bilete și figurile de bișnițari care se apropiau de tine și șopteau, cu mîinile în buzunar: „Vrei un bilet? Cîte vrei?“ Sala de cinema este, pentru mulți din generația mea, sala primei atingeri erotice – întunericul stimula curajul băiatului și generozitatea fetei. Sala de cinema este locul întîlnirii cu eroii care te inspirau pînă la imitație. Cît vom trăi, nimic nu va putea șterge acest gen de amintiri. Toate acestea, însă, au fost demult… În acele timpuri, sălile de cinematograf aveau prestigiul exclusivității: doar la cinematograf vedeai filme. La televizor nu era nimic, iar aparatele video abia apăruseră și indicau privilegiul într-o societate cvasi-integral neprivilegiată.

Multiplexul, ziceam, este o afacere. Se spune că nu există afacere pe lumea asta ca filmul. Cînd vezi, de pildă, că un film care a costat, să zicem, 60 de milioane de dolari își scoate banii și intră pe profit din primele trei zile de difuzare, înțelegi ce vrea să zică vorba aceasta. Am întrebat cîțiva oameni de afaceri dacă îmi pot da exemple similare – lansezi pe piață un produs destul de scump, oricare, și el începe să facă profit din primele zile de vînzare – și mai toți mi-au spus că nu prea există așa ceva în lumea milioanelor. Sume de acest ordin se amortizează în timp îndelungat, indiferent de natura afacerii. La filme, însă, ca în basme, imensul poate fi acoperit și chiar depășit cît ai clipi. E drept, procentul de reușită nu este deloc mare – probabil că dintr-o mie de filme produse în lume doar cîteva sînt în această situație. Dar sînt. Și vor fi mereu. În plus, filmul nu prea știe de recesiune economică. În America depresiunii legendare din anii 1930, filmele continuau să facă profituri din ce în ce mai mari. Oricît de amărît era, sau poate tocmai de aceea, omul scotea cei 25 de cenți din buzunar ca să intre în sala mizeră unde se stingea lumina și vedea, pe un ecran strălucitor, povești uimitoare, care-l scoteau din lumea lui.

În termeni economici, sala de cinematograf este locul de întîlnire al ofertei cu cererea. Acolo se vinde și acolo se cumpără filmul. Acolo se vede cîte parale face un film. La propriu. O piață aparte, cu reguli stranii, relaxare și iluzii. În afaceri se recomandă să nu-ți faci iluzii; filmul este singura afacere în care, dacă nu știi să faci iluzii, ești pierdut, iar sala de cinematograf este locul anume construit pentru ca iluzia de pe ecran să fie gustată mai deplin.

Acum, sala de cinematograf are con­cu­renți puternici. Primul și cel mai de temut este propria locuință. Televizorul cu sute de canale, dintre care cîteva zeci difuzează filme non-stop, sistemele audio-video tot mai performante, de tip home cinema, vor să-ți aducă filme cu nemiluita acasă, la îndemînă. Mai nou, „torenții“ de filme sînt la un click distanță. Plus comoditatea. De ce să mai bați drumul pînă la cinematograf cînd ai filmele la o apăsare de buton?

Și totuși, sala de cinematograf va cîștiga întotdeauna competiția cu propriul living-room. Un film văzut în sală este cu totul altceva decît un film văzut acasă. Experința completă a unui film este în sala de cinematograf, așa cum experiența perfectă a unei piese de teatru este într-o sală de teatru. Mai întîi, este vorba despre tehnologie. Oricît de sofisticată ar fi instalația audio-video dintr-un living-room, performanța de claritate vizuală și auditivă pe care o poate livra nici măcar nu se va apropia de cea dintr-o sală de cinematograf. În plus, este prețul, căci instalațiile high-tech pentru uz privat nu sînt deloc la îndemîna oricui. Sigur că este treaba artiștilor să facă din film o experiență emoțională puternică, dar este treaba tehnologiei și a celor care investesc și concep săli de cinematograf să dubleze această experință (sau, poate, să o potențeze). Arta se concentrează pe suflet și pe minte; sala de cinematograf devine tot mai mult locul în care această experință estetică este completată cu experiența simțurilor. Piața filmului, locul în care se întîlnește cererea cu oferta, este și locul de întîlnire al simțurilor cu sufletul și mintea.

Sălile de tip multiplex de astăzi sînt, toate, construite ca să favorizeze experiența individuală a filmului. Mai întîi, contrastul. Pînă la intrarea în sală, totul este comun, integrat, social. În sală, însă, fotoliile sînt largi, confortabile, contactul cu ceilalți spectatori este, practic, minimizat pe cît se poate: distanțele dintre fotolii sînt mari, iar așezarea lor în amfiteatru exclude orice altă persoană din raza vizuală a spectatorului care privește ecranul. La rîndul lui, ecranul e mare și este dispus astfel încît fiecare loc din sală să fie un punct de vedere privilegiat, iar sunetul învăluie din toate unghiurile. Și lucrurile nu se opresc aici.

Mă uit, de pildă, la această tehnologie zisă 4DX. Aud că este ultimul răcnet în materie. Concepută de o companie coreeană, tehnologia 4DX vrea să întregească experiența emoțională a filmului cu experiența tuturor simțurilor. Astfel, în concordanță cu acțiunea de pe ecran, fotoliul spectatorului se mișcă pe trei axe, pentru a spori intensitatea senzației. Efectele speciale nu se petrec doar pe ecran, ci și în sală, în jurul spectatorului: sisteme sofisticate pulverizează apă ca să simți ploaia, ventilează aerul ca să simți vîntul și răspîndesc mirosuri, iar fulgerele și trăsnetele de pe ecran se petrec, acum, și pe tavanul sălii. Unora ca mine li se pare, poate, prea mult. Spectatorii, însă, se înghesuie să experimenteze filmul și așa. Poate că tehnologia nu este, încă, foarte rafinată, deși pot citi multe impresii pozitive pe diverse blog-uri. Dar e limpede că se deschide un drum. Nu va trece mult și spectatorul va fi direct în film. Poate se va ajunge pînă acolo încît actorii să vorbească cu el – filmul va înceta să mai fie pură ficțiune a unor artiști, va deveni realitate virtuală direct construită în jurul spectatorului. Numai Dumnezeu poate ști unde va ajunge tehnologia unei săli de cinematograf… Iar ca să aflăm, nu avem altă cale decît să continuăm să mergem la multiplexuri.