Mă gîndesc, pentru prima oară, la ocări, înjurături şi blesteme. Pînă astăzi le-am practicat cu măsură, în limitele bunei-creşteri, spontan, fără reflecţiunea sterilă, care seacă izvoarele dulci ale sudalmei. Voi adopta o mască doctă sub care doarme ignoranţa. Înjurătura atacă falic religia maternă a adversarului, îl anulează pe înjurat, urîndu-i o regresiune fără întoarcere în uterul matern. Ocara te face de rîs, te ruşinează, te umple de bube necamuflabile. Înjurătura e structural simplă. Străpunge ca o săgeată. Important în ea e verbul acela rîvnit şi ruşinos, gonit din dicţionarele pudice. „A fute“, alături de „a fi“, „a muri“, „a face“, „a avea“, toate de origine latină – unde sînt dacii învinşi sau liberi? –, „a crede“, „a comunica“ ne definesc substanţa. Un popor care îşi pierde vorbele fundamentale, dispare din istorie. Să ne întoarcem la injuriile noastre.

Ocara, substantivală şi adjectivală, detestă singurătatea. Acoperă prin multitudine. Se năpusteşte asupra ta în stoluri şi puhoaie. Gorică Pirgu varsă un „potop de scîrbe, trecînd de la înjurăturile surugieşti la ocările de precupeaţă şi la blestemele de chivuţă“. Aici, toate clasele de injurii se mişcă împreună, împărţite profesional şi etnic. Matei Caragiale – nu Mateiu –, din calcul estetic, nu produce şiruri lungi de injurii ale Penei Corcoduşa sau ale lui Pirgu. Vorbele urîtului şi răului apar în ceea ce numim şcolăreşte caracterizarea personajelor, şi sînt copleşitoare dacă le strîngi într-o listă. Corpul bărbatului, spre deosebire de suflet, e palid reprezentat. Scîrnăvia masculină e produsul unei firi stricate, manifest în desfrîu, samsarlîcuri, pezevenglîc, descreierare, vrăjmăşie, mai puţin în stigmate trupeşti. Spre bucuria feministelor, corpul feminin are un relief de neuitat. Femeile sînt „schiloade, ştirbe, cocoşate sau borţoase, huidume, geamale, baldîre, balcîze, lătăreţe, lăbărţate, lapoşe“.

În viaţa de mirean, Antim Ivireanul, Mitropolit al Ungrovlahiei, trebuie să fi auzit prisos de înjurături, ocări, cleveteli şi vorbe de hulă. Într-un Cuvînt de învăţătură la Dumineca Vameşului, arhiereul îşi mustră neamul, unic între toate celelalte prin pîngărirea tainelor creştine: „Că ce neam înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comîndare, de lumînări, de suflet, de mormînt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei Biserici, şi ne ocărîm şi ne batjocorim noi înşine legea?!“ Cum se vede, omul de litere trăia plăcerea listei. Blasfemiile înfricoşate nu decurg din necredinţă sau din ura de Dumnezeu. Dimpotrivă, credinţa în puterea celor sacre întemeiază înjurătura, care atacă, luată literal, umanitatea fundamentală a adversarului, conferită de religie. Nimeni nu înjură de tată, de mătuşi sau verişoare. Originea imediată sau îndepărtată, uterul matern, mama mamei, lanţul de morţi în linie maternă sînt ţintele înjurăturii. Nu înjurăm niciodată propria inabilitate sau inadecvare. Ne proiectăm fulgerător mînia asupra obiectelor, vietăţilor sau circumstanţelor adverse, oricînd vinovate. Nimic din grozăviile enunţate de înjurături nu se întîmplă, nu sparge sfera idealităţii.

Injuriile intră în fondul sonor al fiecărei zile. În limba română poţi compune, după o regulă simplă, un număr indefinit de înjurături inofensive şi caraghioase. Poţi înjura de accize, de anacolut, de angoasă, de toate cuvintele dicţionarului, dar în practică numărul înjurăturilor e mic şi nu veţi auzi pe nimeni înjurînd de astragal sau de expansiunea universului. Literatura doar poate exploata o parte din cîmpul infinit al înjurăturii. Admiraţia are şi expresii injurioase: dat în mă-sa, dat dracului, dat în Paşte. Înjurătura, ca orice bună alcătuire, e ambivalentă. De ani de zile mă întreb în gol de ce nu înjurăm de Crăciun.

Batjocura pronunţată între patru pereţi îşi pierde puterea. Strigată în piaţă, sau tipărită, te face de rîsul lumii. Ruxandra Cesereanu clasifică violenţa lingvistică românească în nouă registre, discutabile, dar foarte utile. Despre unul dintre ele, bestializarea, voi vorbi mai jos. Vîrfurile societăţii atrag ocara ca un paratrăsnet. Nimeni nu poate scăpa de calomnie. Judecînd după categoriile batjocurii, se obţine, prin inversiune, un portret al „normalităţii“. Omul „normal“ nu are cusururi fizice şi mentale, are o familie armonioasă, o slujbă, este deci bine integrat social, heterosexual, cumpătat în plăceri, român-ortodox, în cazul nostru şi, dacă se poate, lipsit în fizionomie şi în purtări de orice trăsătură animalică.

Ocările duhovnicilor şi ale proorocilor sînt instrumente ale vindecării. Ocările condamnabile sînt mincinoase şi ţintuiesc persoanele vizate cu bucuria umilirii, fără vreo intenţie moralizatoare. Există şi ocări estetice, al căror efect nu este nici pocăinţa religioasă, nici înjosirea definitivă, ci jocul cu materii chiar monstruoase şi abjecte, incluse într-o retorică frumoasă. Andrei Pleşu, în Zoologie, se preface a compune „o modestă operă descriptivă“ a animalităţii umane din România. Nici gînd de aşa ceva în succesiunea aiuritoare de ţîri ofensaţi, ţapi vizionari şi buhai tandri. În pofida aparenţelor explicite, critica socială, ofensa, chiar, se estompează, înghiţite de fantastic. Desfătarea verbală şi picturală, împerecherile insolite ale înfăţişărilor animale, altoiuri implauzibile şi, lucrul cel mai interesant, descoperirea umanităţii în animale, fac din textul zoo-antropologic şi antropo-zoologic un obiect estetic. Un fragment din Zoologie trimite prin similitudine spre şamanismul kirghiz-tătar şi spre emisiunile sonore ale bolnavului de năjit în descîntece româneşti. Juxtapun şi vă las să judecaţi. Andrei Pleşu scrie: „Auzi la fiecare pas şi la orele cele mai neaşteptate şuierături, răgete, mîrîieli, chiote, grohăieli, behăituri, ciripeli, mormăituri, croncăneli, scîncete, lătrături...“ O regresiune grotescă colectivă. Instaurarea haosului, fără promisiunea lumii noi. Şamanul Baqça, relatează Mircea Eliade: „latră precum un cîine, zbiară ca boul, mugeşte, strigă, behăie ca un miel, grohăie ca porcul, nechează, uguieşte...“ Năjitul, „inflamaţiunea urechii“, după Lazăr Şăineanu, bubuie, zvîcneşte, nechează, gruhneşte ca porcii, latră, cîrcăie ca greierii, măcăne ca raţele, cotcodăceşte... Sînt zgomotele bolii din om, semne ale subumanizării vindecate prin descîntec. Cel lecuit are o traiectorie iniţiatică. Descinde în animalitate şi urcă într-un corp-univers, cu luceferi pe umeri, soare în piept şi luna pe spate. Şamanul demonstrează public capacitatea de a comunica cu animalele în limba lor, o extensie a umanităţii, deci o progresiune.

Blestemul religios, savant, osîndeşte la o moarte îndoită: cu trupul aici, cu sufletul în veacul viitor, răul maxim pentru un creştin. Trec peste rafinamentele unui blestem de sine preoţesc, garanţie a credinţei ortodoxe, despre care am aflat din cartea lui Dan Horia Mazilu, O istorie a blestemului. Odată părăsită ortodoxia pentru catolicism, prelatul ar fi mîncat de viermi de viu, pămîntul i-ar vărsa oasele „să fie hiarelor răpitoare spre roadere“. Este o condamnare la moarte veşnică.

În încheiere, las să curgă blesteme ţărăneşti, urări lirice de rău înregistrate şi indexate motivic în Colecţia Naţională de Folclor: „Mînce-i grîul paserile şi ovăsul piţiguşii şi mintea din cap greluşii; să n-aivă noroc de boi, nici de staulul de oi; tragă-i corbii carnea-n fagi, oasele sub copaci; aibă casa cucului şi odihna vîndului; să-l mămînce temniţa.“ Pe mîndra necredincioasă au s-o bată „frunzuliţa de salată, rădăcina de săcară, somnul meu de astă-vară.“ „Turtele de grîu te bată şi horinca pipărată; arde-ar rochia pe tine, cum arde inima-n mine; ardă-ţi cizma pe picior, precum te aştept cu dor; cînd vei merge la fîntînă, cadă-ţi vasele din mînă, cînd te-i pleca după ele, rupă-ţi-se din mărgele, culegînd mărgelele, rupă-ţi-se degetele.“

În ultima vară comunistă, umblînd prin piaţa Matache, am auzit diamantul blestemelor: „Să dea Dumnezeu să mori c-o zi înaintea lui, să n-apuci să te bucuri!“ 

Şerban Anghelescu este pensionar.