Chinuit de insomnie, cufundat în lumina albastră a monitorului, condamnatul E.M. continuă să-şi ispăşească luciditatea într-o mansardă pariziană. Tastează cu sete, iar căsuţa comentariului se umple de un gînd nou. Internetul – tărîm al singurătăţilor puse laolaltă, imperiu al strigătului nocturn, al inutilităţilor, al nepotrivirilor, al obsesiilor şi al profeţiilor – pare locul în care E.M. Cioran ar intra ca la el acasă.  

Timp de o săptămînă, am căutat în scrierile sale fraze care să se potrivească la articole despre mondenităţi, sinucideri, religie, evenimente ştiinţifice şi politice, apocalipse de fiecare zi. Am turnat apoi gîndurile cioraniene în formulare electronice, printre zeci de comentarii oarecare, în subsolurile măruntelor materiale de presă. N-am folosit nicăieri ghilimele, n-am făcut nici cea mai mică aluzie la adevăratul autor. Am vrut ca cititorul să-i răspundă cît se poate de sincer lui Cioran. Ne-am propus să înlesnim un dialog – oricît ar fi el de ciudat –, nu să numărăm aforismele recunoscute de concetăţeni.  Eliberat de ghilimele, E.M. a fost blestemat, încurajat, luat în rîs, rugat să se exprime mai clar, admirat, îndemnat să bea o bere.   

Despre singurătate. „Cine eşti tu: memento mori?“ 

Tragedie la Timişoara: un tînăr care suferă de insomnii bea o sticlă de spirt, apoi se aruncă în Bega. Acolo, pe malul rîului, ziariştii fotografiază disperarea mamei sale, pun „şocant“ în titlu şi scriu.  Peste o oră, apare sub articol un comentariu semnat E.M.: „Mă adresez vouă, tuturor celor care cunoaşteţi pînă unde poate merge singurătatea omului, pînă unde tristeţea de a fi poate să întunece viaţa şi tremurul fiinţei, să zguduie lumea aceasta. Şi mă adresez mai puţin pentru a afla ceea ce trăiesc şi eu, cît pentru a ne uni singurătăţile. Fraţi întru clipe de deznădejde, de tristeţe ascunsă şi de lacrimi nevărsate, ne uneşte pe toţi aceeaşi fugă nebună de viaţă, aceeaşi groază de a trăi, aceeaşi timiditate a nebuniei noastre.“ Alături răsar nouă voturi pozitive, trei negative şi o întrebare: „N-ai putea să te adresezi ceva mai clar?“.  

Acelaşi apel, într-un alt şir de comentarii. În dimineaţa zilei de 11 iunie, la ora 2, minutul 19, secunda 39 – computerele au memorii colosale – site-ul afişează comentariul Monicăi: „E.M., singurătatea e cruntă, e adevărat. Din păcate, corespondenţa cu necunoscuţi, prin Internet, nu suplineşte lipsa prietenilor. Ba – într-o oarecare măsură – te izolează şi mai mult, răpindu-ţi din timpul pe care – poate – l-ai petrece afară, între cunoscuţi sau vecini. Încearcă să ieşi afară, vei căpăta şi altă viziune asupra vieţii. Curaj!“   

E.M. consideră – nu se ştie de ce – că şi un material despre căutarea greutăţii ideale i-ar putea găzdui cugetările. Un cititor nu e de aceeaşi părere: „Nick-ul tău e E.M. sau EMO? Aici e o reuniune de fete care vor – sau nu – să slăbească pentru a arăta bine, pentru a avea succes şi a fi admirate. Tu vii şi le strici bîrfa cu chestiile astea emo, total depăşite, ar spune multe dintre ele. Cine eşti tu: memento mori? Toată bătaia asta de cap şi sacrificiul lor de a slăbi, de a se mai tuna pe ici pe colo, este pentru ca în final să nu fie singure. Dă-te jos din copăcel şi intră în horă! Singurătatea şi meditaţia sînt pentru sfinţi, şi ei nu se vaită şi nu intră pe net. Dacă eşti bărbat, bea o bere!“ 

Nu există vieţi călduţe în miezul anonim al Internetului, asta e legea: sociabilii mediocri sînt sfîşiaţi de oamenii singuri, fie ei stupizi, rătăciţi ori străluciţi. Asistăm la un început de reinventare a speciei, clădit din pixeli. Cine vrea vecini de conversaţie cumsecade n-are decît să renunţe la identitatea virtuală, să-şi doneze calculatorul şi să se mute la ţară. „Lumea aceasta trebuie să devină a noastră, a celor mai singuri, a acelora care trebuie să recîştige viaţa! Pierduţi sîntem dacă nu vom recîştiga tot ceea ce am pierdut, dacă nu vom recîştiga totul“, explică tînărul Cioran în Cartea amăgirilor.  

Peste 75 de ani, forumistul E.M. postează chemarea sub un articol despre o adolescentă britanică bolnavă de cancer, care a înşirat într-un filmuleţ lucrurile pe care vrea să le facă înainte să moară. La scurt timp după ce a fost publicată, înregistrarea a făcut turul Internetului. Fata a primit pe blog o mulţime de mesaje din toată lumea. A mărturisit că le citeşte pe toate în nopţile în care nu poate dormi.  

Despre fericire. „Cred că tu vei dori să rămîi nefericit“ 

E.M. trece mai departe, la calomnierea ideii de fericire: „Este o constatare pe care, spre regretul meu, o verific în fiecare clipă: nu pot fi fericiţi decît oamenii care nu gîndesc nimic, adică aceia care gîndesc numai cît trebuie vieţii.“ O oră mai tîrziu, utilizatorul Yer scotoceşte prin aceste vorbe şi nu găseşte vreo noutate: „S-a scris şi o carte despre cum să devii prost. Ai nevoie de puţin studiu şi un piculeţ de muncă, dar în final poţi să reuşeşti şi vei fi fericit. Dar eu cred că tu vei dori să rămîi în continuare nefericit.“ Altcineva găseşte definiţia nedreaptă: „Poate că oamenii despre care vorbeşti nu sînt de fapt fericiţii. Sau poate că doar tu ai impresia că nu «gîndesc».“ 

Dacă luăm de bun ce susţine Cioran, cum că fericirea înseamnă să te amesteci cu lucrurile, să fii în afara celor patru pereţi, să umbli, să cunoşti, atunci omul din faţa calculatorului e un hibrid ciudat: e una cu lutul lumii, fără să-şi mînjească mîinile o clipă. Disperarea cea mai adîncă şi fericirea supremă convieţuiesc în el. Internautul e fericit că se poate contopi cu lumea, dar e mai mereu îngrozit de ce vede în ea. Omul din faţa calculatorului e revoltat, de exemplu, de înregistrarea publicată în această după-amiază de sîmbătă, ce prezintă lumii agonia unui pakistanez de 22 de ani, împuşcat de jandarmi după ce a fost bănuit de furt. Tînărul e lăsat să moară acolo, în stradă, şi camera de filmat îl arată îngenuncheat, într-o baltă de sînge. „Una din sursele nefericirii este că înăbuşim prea multe dorinţe criminale. Dacă am da drumul instinctului distructiv, de cîte «complexe» n-am fi scăpaţi! Şi de cîţi indivizi!“, exclamă E.M. Un „gardian“ al bunelor învăţături reacţionează prompt: „Probabil că îţi imaginezi că există vreo urmă de inteligenţă în comentariul tău. Dacă ai fi cu adevărat inteligent, ai reuşi să analizezi lucrurile din mai multe perspective. În plus, te-ai gîndit vreodată care ar fi consecinţele a ceea ce afirmi tu sau ai postat un comentariu doar ca să faci impresie? Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar comentariul tău nu e o dovadă de inteligenţă sau de profunzime a spiritului, ci de teribilism sau de psihopatie.“ 

Apoi, omul din faţa calculatorului citeşte despre drama unei vedete – tipar în carton al lumii – şi se declară scîrbit. Cioran cel virtual nu face neapărat referire la personajul acesta cînd deschide o nouă căsuţă şi scrie: „În curînd, relaţiile cu ceilalţi ni se vor rezuma la notificarea orgasmelor reale sau născocite. E destinul speciei noastre pustiite de introspecţie şi anemie: să se reproducă prin cuvinte, să-şi etaleze intimităţile nocturne, sporindu-le eşecurile sau izbînzile.“ Imediat, Iulian identifică în E.M. un model: „Omule, ai respectul meu. În sfîrşit cineva care merită ascultat cînd spune ceva. Societatea noastră are ca valoare exhibiţionismul: cu cît mai şocant, cu atît mai atractiv pentru masele de oameni cu instincte de ovine.“ 

Despre ţară. „Lasă lamentările!“  

Sînt atîtea ocazii în care poate fi invocată ţara; idee atît de generoasă, Românie atît de complicată, încît poate fi strivită şi apărată în interiorul aceluiaşi paragraf. Materie primă se găseşte pe toate drumurile, la orice oră: sînt personalităţi care-şi exprimă dorinţa de a pleca din ţară, Ţinutul Secuiesc vrea cică să-şi ia şi el tălpăşiţa, sînt jurnaliştii britanici care vin aici şi se miră că nu toată lumea o duce prost. Ar mai fi spaţiul Schengen şi Republica Moldova.  

E.M. consideră că e posibilă o schimbare la faţă a României. Bisturiul său taie adînc: „S-a spus de atîtea ori: am apărat latinitatea (şi se citează: o oază de latinitate în Balcani); un dig împotriva slavismului, apărători ai creştinătăţii; păstrători ai tradiţiilor romane etc. Aţi înţeles: am apărat şi am păstrat. Se cheamă acesta destin? Naţiunile mari au spintecat istoria, în pornirea lor de a se afirma. După flăcările lor rămîne o dîră de foc în lume, căci o cultură mare seamănă unei ofensive cosmice. Dar ce rămîne după defensiva unei culturi mici? Praf – dar nu de puşcă, pulbere purtată de un vînt de toamnă.“  

La calculatorul său, optimistul se îndreaptă de spate: „Lasă lamentările! E vară, încă trăim, am fost şi noi răi, am supravieţuit etc. Imaginează-ţi ce vrei, dar să-ţi dea putere şi optimism. (…) Iar dacă ai nevoie să fii trist (nu mai mult de 15 minute!), măcar nu-ţi face publică starea ta demoralizatoare.“ În altă încăpere, pesimistul deşurubează România pînă la inexistenţă: „Nu putem fi latini, pentru că sîntem ortodocşi. Nu putem fi balcanici, pentru că nu sîntem în Balcani. Nu putem fi central-europeni, pentru că avem obiceiuri estice. Şi nu putem fi estici, pentru că nici în Est nu prea sîntem, într-o Europă mereu în extindere. Sîntem tot şi nimic. Mai ales nimic.“ Se crapă de ziuă, deja zgomotul Parisului urcă pînă în mansarda lui E.M. şi acoperă huruitul calculatorului. În marea fabrică de cuvinte a lumii nu există răgaz, singuraticii lucrează în schimburi pentru a crea profeţii şi tulburări noi-nouţe. 

Vlad Odobescu este jurnalist la Evenimentul zilei.