Tare îmi mai plac sondajele de opinie! Alea cinstite, cu întrebări grave și capcane care pîndesc de la întrebarea 11 încolo, cînd ai uitat ce ai răspuns la 3 și iese demonul perversității din tine. Alea prin ale căror crăpături pătrunde, vorba bătrînului Cohen, lumina dulce a ipocriziei. De exemplu, sondajul potrivit căruia cei care cred în Judecata de Apoi sînt sensibil mai mulți decît cei care cred în viața după moarte. Cum ar veni, prindem Înfricoșata Judecată în viața asta de acum… Sau cele prin care oamenii se plîng că nu au la TV emisiuni culturale și dezbateri politice serioase și cu miez, că, mamă, Doamne, ce le-ar mai privi. Dar dacă te uiți, cu ochiul care rîde, la cifrele de audiență, vezi cum se face de privește toată lumea show-uri cu blonde, cu mame care-și însoară fiii cu forța și alte intelectualisme de gen.

Dar cel mai tare și mai tare mi-a plăcut un sondaj (http://www. digitalnewsreport.org/survey/2019/overview-key-findings-2019/) din săptămînile din urmă din care reieșea că 49% din subiecți au încredere în știrile pe care le consumă. Altfel spus, privind cu ochiul care plînge, majoritatea oamenilor consumă știri în care nu cred. De ce? De ce? Răspunsul pe care întrebarea îl invită este simplu și dureros de acceptat: pentru că „știrile“ nu mai sînt „de crezut“. Ele sînt o formă de petrecere a timpului (nici nu mai îndrăznesc să spun „liber“, pentru că 1) nu e liber și 2) privim știri tot timpul, nu doar cînd nu avem ce altceva face). Ele sînt o plăcere. Un stimulent. Uneori, o adicție. Alteori, chiar mediul în care ne petrecem.

Știm deja că omul este un animal narativ, o creatură povestașă. Trăim din și cu povești(ri), zic unii că nevoia de narațiune ar fi ceea ce ne face „oameni“. Schema narativă este cea care ne ajută să distingem mișcările intenționate de cele mecanice. Ne naștem, susțin unii, cu un modul cognitiv al consecinței: lucrurile trebuie să aibă un motiv, iar acolo unde nu îl vedem, îl inventăm, pentru că nimic nu naște din nimic. Astfel povestea-i gata…

Miturile și, apoi, religia organizată au fost primele noastre surse de narațiune. Maestrul Gutenberg a „democratizat“ cititul, prin multiplicarea, în primul rând, a scrierilor religioase. Trăgîndu-și seva din aceeași tehnologie, presa scrisă a împrumutat din aura acestor scrieri, de la „credință“ la „credibilitate“ fiind un pas ușor (de) făcut. A venit apoi radioul, care ne-a cuprins urechile – și doar Orson Welles și al său Război al lumilor ne pot spune cît de credibile erau și vocile care ieșeau din cutie. Televizorul ne-a furat și ochii și mințile, creînd idoli, furnizînd modele și trăind din speranțele și fanteziile noastre. După cum, ostentativ cinic, spunea Patrick Le Lay, Președinte Director General al TF 1: „Despre televiziune se poate vorbi în multe feluri. Dar din perspectiva de business, să fim realiști: la bază, sarcina TF1 este să ajute Coca-Cola, de exemplu, să-și vîndă produsul. Or, pentru ca un mesaj publicitar să fie recepționat, trebuie ca creierul telespectatorului să fie disponibil. Emisiunile noastre au menirea de a-l face disponibil: adică să-l distreze, să-l destindă, pregătindu-l între două mesaje publicitare. Ceea ce vindem noi către Coca-Cola este timp de creier omenesc disponibil.“

Chiar și așa, în tot acest timp, știrile noastre veneau de undeva. Exista un sediu al lor, profesional, mai mult sau mai puțin priceput, mai mult sau mai puțin onest, dar întotdeauna identificabil. A fost nevoie să apară Internetul pentru ca „democratizarea“ discursului public să fie completă. Nu doar că putem să citim mai mult/ce vrem/orice, dar putem să și contribuim la acest amalgam căruia, în lipsă de alt termen descriptiv mai edificator, îi spunem „conținut“. Contribuția nu mai este condiționată de credibilitate, de autoritate sau de profesionalism. Ea este garantată ca drept al omului, pentru că fiecare dintre noi are dreptul la opinie. Circulația informației este și ea garantată ca atare, fără criterii constrîngătoare ca adevărul sau relevanța – și, paradoxal, e bine așa, pentru că asta ține poveștile în viață.

Ne-am mutat întîi dintr-o economie a banilor într-una a atenției, în care timpul de creier odihnit era moneda de schimb. Dar cum atenție vrem nu doar să dăm, ci să și primim, lupta se ascute. Ne mutăm, fără a prinde chiar de veste, în economia emoțiilor. Pentru că nimic nu este mai generator de atenție decît sentimentele noastre, cele primare – plăcere, frică, ură, dezgust. Cu acestea sîntem ațîțați, pe acestea le căutăm în ceilalți cînd ne citim sau ne scriem știrile. Ar fi aproape înduioșătoare această întoarcere la sentimente, la „uman“, dacă nu s-ar face în detrimentul rațiunii. Și dacă vrem să ieșim întregi din acest tumult, să mai înțelegem cîte ceva din lumea care ne înconjoară, trebuie să ne educăm. Noi pe noi, noi între noi. E OK să simțim lucruri (oameni sîntem!), e și mai bine să ne depărtăm apoi de ceea ce simțim și să începem să judecăm. Vestea proastă e că e complicat și ne luptăm cu propriul nostru creier. Vestea bună e că, în cele din urmă, dincolo de orice, noi sîntem Șeful.

Ioana Avădani este director executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent.