Cu toții așteptăm cu nerăbdare plecarea în concediu și credem că este o răsplată după un an de muncă. În fiecare vară are loc migrația spre mare, spre locuri ce promit plaje edenice, oamenii sînt mînați de dorința de a ieși din rutina și ritmul obișnuit de viață. Pentru noi, concediul la mare sau vacanța la munte înseamnă speranța de refacere fizică și psihică prin schimbare de decor. Discontinuitatea, ruperea de ritm par condiții necesare pentru a avea forța de a lua de la capăt, an de an, viața cotidiană.

Etnologul francez Marcel Mauss, în studiul Variațiile sezoniere în societățile de eschimoși (1905), se interesa de un fapt curios observat la eschimoșii din Groenlanda. Aceștia aveau o dublă organizare a vieții sociale: una specifică perioadei de vară, alta celei de iarnă. În funcție de cele două anotimpuri se modifică structura socială, organizarea politică, normele juridice, spațiul domestic, raporturile familiale, riturile religioase, regulile de proprietate, manifestările emoționale. Viața în timpul iernii are un caracter colectiv (într-un igloo locuiesc cîteva familii), vara este caracterizată de individualism și de dispersare a habitatului, de revenire la familia restrînsă și de reducere a vieții religioase.

Aceste configurații sezoniere nu pot fi explicate doar prin adaptarea traiului într-un mediu ostil. Alternanța, variația ritmică este intrinsecă manifestării vieții sociale. Aceasta trece prin faze succesive și regulate de creștere și descreștere, de activitate și de repaos. Această dublă structură, spune Mauss, poate fi regăsită și în societățile moderne, tocmai în ritmicitatea sezonieră a muncii și a concediilor. Vara, la oraș, domină toropeala și inactivitatea, golirea străzilor ca urmare a plecării în vacanță. Toamna și iarna, toate activitățile revin la normal. În mediul rural, ritmul este invers: vara este anotimpul marilor lucrări agricole, iarna înseamnă o diminuare a muncii. Toate societățile prezintă această dublă structură, cu elemente care sînt în același timp interdependente și autonome.

Vacanța exista încă din Roma antică, dar numai pentru elevi. Din iulie pînă în octombrie, școlile erau închise. Cuvîntul este de origine latină: vacationem, vacare – „timp liber”, „fără îndatoriri”, „loc neocupat”, „gol” (vacuus). Engleza medievală l-a preluat sub forma vacation, cuvînt care însemna în secolul al XIV-lea încetarea oricărei activități. În 1456, cuvîntul se specializează și este utilizat pentru a denumi perioada estivală în care era suspendată activitatea tribunalelor, a școlilor și a universităților. În limba franceză, cuvîntul are o evoluție semantică identică: în 1594 era aplicat încetării legale a activității judiciare și școlare. Abia către 1900, cuvîntul primește sensul actual, cel de timp liber, de perioadă în care oamenii își suspendă activitățile lucrative pentru a pleca în altă parte. În limba română, cuvîntul pătrunde la începutul secolului al XIX-lea, vacanție avînd sensul de încetare a cursurilor școlare, dar și cel de interval în care o funcție oficială rămîne vacantă.

Originea cuvîntului „concediu” relevă urmele unor vechi realități sociale, conține semnificațiile unei rupturi față de timpul muncii precum și a permisiunii sau suspendării libertății de a circula. În latină, commeatus, commeare avea sensurile de „a circula”, „permisiunea de a călători”, „eliberare din serviciu”. De aici provine cuvîntul francez congé, atestat în secolului al X-lea (sub forma congiet), însemnînd „permisiunea de a se retrage din fața unui superior”, apoi „eliberarea din serviciul militar” sau „o scurtă întrerupere a muncii, acordată unui angajat”. La noi, avem expresia veche a lua congediu, neologism din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu sensul de a-și lua rămas bun de la cineva, probabil un calc din franțuzescul prendre congé.

A scrie o istorie a vacanței, a concediului (și implicit a turismului) înseamnă investigarea dificilă a unor practici foarte diverse, de o mare complexitate, care implică structuri sociale, sisteme de valori, reprezentări și sensibilități colective. Mai întîi au fost practicile aristocratice ale vilegiaturii la țară, cu originile în Roma antică și apoi în Renașterea italiană. Putem spune că turismul a fost „inventat” în secolul al XVII-lea de către tinerii aristocrați englezi plecați în Grand Tour pentru a-și desăvîrși educația printr-o lungă călătorie în Franța și Italia, locurile unde se aflau splendorile Antichității greco-romane.

Pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea plajele erau locuri pustii care nu atrăgeau pe nimeni, iar marea era considerată urîtă și respingătoare, o sursă de miasme primejdioase pentru sănătate. Abia după 1850 spațiul marin începe să fie considerat frumos și atrăgător. Treptat, „a merge la mare” devine o dorință colectivă în Occident. Apar primele stațiuni maritime (Brighton, Dieppe etc.), iar medicii recomandă cu insistență calitățile terapeutice ale aerului și apei de mare, contribuind la instalarea convingerii că dacă vrei să ai o sănătate bună trebuie să petreci în fiecare an cîteva săptămîni pe malul mării. Inițial, hotelurile, esplanadele, promenada pe plajă și „curele marine” au fost accesibile doar membrilor înaltei societăți. Înainte de primul război mondial are loc un început de democratizare a litoralului, care începe să fie frecventat și de vilegiaturiști proveniți din rîndul claselor populare, veniți cu trenul, pentru a petrece măcar o zi în stațiunile maritime.

În aceeași perioadă, alături de țărmul mării, și muntele a fost supus unui proces de reevaluare, devenind la rîndul lui un loc pitoresc și sublim. Perioada romantică a descoperit muntele și a estetizat peisajele montane, percepute pînă atunci ca un spațiu ostil alcătuit din piscuri înspăimîntătoare și prăpăstii dătătoare de frisoane. Nimeni nu urca pe crestele muntoase. Pînă spre 1850, cei care se aventurau pe munte erau priviți ca niște nesăbuiți. Atracția pentru munte s-a datorat și medicilor igieniști care recomandau calitățile terapeutice ale aerului pur de munte. Astfel, munții sînt cuceriți și colonizați, așezările pastorale montane se transformă în stațiuni de lux (Saint Moritz, Davos, Chamonix). Începe moda vacanțelor la munte și apar sporturile de iarnă. Iau naștere cluburi alpine care organizează drumeții pe munte. Și la noi, primele asociații de turism (cum ar fi „Societatea carpatină din Sinaia”, 1895) au avut un caracter montan. Acestea au construit cabane și refugii, au marcat și cartografiat traseele.

Mutațiile profunde care au avut loc în planul sensibilităților colective, cum ar fi modificarea sistemelor de percepție a spațiului litoral și montan, au pregătit terenul pentru generalizarea dorinței de vacanță în toate compartimentele societății. La începutul secolului al XX-lea, clasele populare frecventau prea puțin țărmul mării sau stațiunile montane. Mobilitatea vacanțieră a acestora era frînată nu numai de lipsa mijloacelor financiare, ci și de lipsa timpului liber. Potrivit istoricului francez Alain Corbin, acordarea concediului plătit a fost pregătită nu numai de lupta sindicală, ci și de medicalizarea muncii, de multiplicarea cercetărilor medicale asupra oboselii cauzate de munca industrială. Sînt descrise manifestările ei patologice: surmenaj, iritabilitate, neatenție (accidente de muncă), degenerescență morală, agresivitate și... tendința de a face mereu grevă. Așadar, munca trebuia optimizată și era nevoie de refacerea forței de muncă (sîntem în perioada taylorismului). Inițiativa a venit și din partea patronatului, care a considerat că o modalitate de creștere a productivității ar fi reducerea timpului de muncă. Rezultatul a fost acela că muncitorii au obținut ziua de muncă de opt ore și dreptul la repaos duminical.

Principiul concediului legal plătit este unul relativ recent, cu o istorie sinuoasă, cu diferențe de la un stat la altul. Prima țară care a legiferat acordarea acestuia a fost Germania, în 1905, doar pentru anumite categorii de salariați, urmată de Austro-Ungaria și de țările scandinave. După primul război mondial, concediul de odihnă devine un drept legal în multe țări europene, printre care și România, în 1929 (15 zile de concediu). În Franța, conceptul de concediu plătit exista încă din 1853, dar era doar pentru funcționarii primăriilor. Generalizarea concediului plătit are loc în timpul guvernului de stînga al lui Léon Blum, prin legea din 1936. Marea Britanie introduce concediul de odihnă în 1939.

Introducerea concediilor plătite în anii ’30 n-a dus imediat la apariția comportamentelor de vacanță, locurile de odihnă n-au fost luate cu asalt. A trebuit să treacă timp pentru ca să se impună moda de a petrece concediul în deplasare, neapărat în alt loc, sub forma unor vacanțe sau călătorii, departe de domiciliu și de locul de muncă. De exemplu, în România, după ce a fost legiferat concediul, puține categorii sociale își permiteau să-și petreacă zilele libere pe litoral sau în stațiunile montane. Beneficiau de vacanțe doar cei înstăriți, membrii burgheziei comerciale și industriale, funcționarii. România era o țară esențialmente rurală, iar țărănimea, cea mai mare parte a populației, nu intra în prevederile legii din 1929. Apoi, țăranii nu aveau timp liber, vara fiind tocmai vîrful muncilor agricole. Vacanța nu intra în repertoriul preocupărilor lor, considerînd-o un privilegiu rezervat altor clase.

Abia după cel de-al doilea război mondial, în Occident (dar și în Est), concediul de odihnă s-a instalat treptat în societate, ca formă de evaziune și practică de mobilitate estivală, de căutare a stării de bine, de îngrijire a sănătății și a frumuseții corpului. Totuși, în 1955, doar 55% din englezi și, în 1964, doar 40% din francezi și-au părăsit domiciliile pentru a merge în concediu, majoritatea fiind „gulere albe”, nu muncitori. Pentru a putea pleca în vacanță cu familia trebuia să economisești tot anul, așa că pentru mulți membri ai claselor populare concediul însemna a sta acasă și a dormi mai mult, participarea la sociabilitățile de bistrou sau la mici excursii prin împrejurimi. Pentru cei proveniți din mediul rural, era o bună ocazie pentru a-și revizita locurile natale. „Revoluția estivală” evocată de istoricul francez Alain Prost nu a început cu adevărat decît în anii ’60, odată cu creșterea nivelului de trai în Occident și cu apariția turismului de masă. În 1961, din douăzeci de milioane de francezi plecați în concediu, șapte milioane au fost muncitori. Extinderea rețelei de autostrăzi a făcut ca plecarea în vacanță să se facă la bordul automobilelor populare, precum celebrele 2CV Citroën sau Combi Volkswagen.

Fizionomia concediilor s-a modificat mult din anii ’70 pînă azi, turismul a devenit o industrie. Accesibilizarea a atras după sine standardizarea. Oferta e pe cît de diversă, pe atît de lipsită de surprize. De fapt, problema nu este nouă. Iată ce aflăm din conferința intitulată „Mangalia zugrăvită în cuvinte“ ținută de pictorul Nicolae Tonitza și transmisă la radio, în 1932:

„Am un vechi prieten, care suferă de o manie curioasă: cînd e vorba să plece în vilegiatură, nu-și face nici un plan de călătorie. Nu se interesează din vreme despre casa unde va locui; nu vrea să gîndească la localitatea unde va trebui să descindă – și nici nu se fixează, măcar aproximativ, asupra regiunii unde va fi silit să-și petreacă lunile de vacanță.

Sosită ziua plecării – ora nu-l privește niciodată – prietenul se proptește cu un «taxi» în poarta locuinței, își încarcă la repezeală familia și bagajul – și, ajuns la gară, întreabă pe primul hamal ieșit în cale: – La ce oră pleacă trenul? – Care tren, boierule? – Ăl de pornește mai întîi...

Prietenul urcă – spre disperarea nevestei – în trenul de Chișinău, de Cernăuți sau Oradea. În care nimerește mai repede. L-am întrebat într-o zi: – Bine, mă omule, nu ți se pare că «sistemul» ăsta al tău, de călătorie, e oarecum prea hazardat?

– Ba nu mi se pare deloc! – răspunse el, cu o seriozitate aproape comică. În deplasările mele de plăcere nu vreau să am alt ghid decît întîmplarea. Mă duc să petrec vara, nu acolo unde știu precis că, de treizeci de ani, se înghesuie toată lumea. De locurile astea cu stabilită reputație balneologică, climaterică sau turistică – fug!”

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Editura Humanitas, 2019.