Problema justiției sociale are o tradiţie foarte îndelungată în filosofia occidentală, mai întîi în creştinism şi ulterior în alte tipuri de teorii politice, una dintre cele mai puternice filiaţii ale ideii de justiţie socială fiind chiar liberalismul. Justiţia socială nu este compatibilă cu marxismul, în primul rînd, așa cum s-ar crede, deoarece în societatea comunistă, fără clase, pe care o imaginează marxismul, avem deja justiţie. Aceasta este o societate în sine justă, în care avem deja egalitate, nu mai este nevoie de intervenţia statului pentru a corecta injustiţii și inegalităţi.

Dimpotrivă, ideea de justiţie socială pare să fie mai degrabă legată de existenţa în societate a unor decalaje care nu pot fi justificate moral. Socialiştii cred în proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie, în revoluţie şi în cele din urmă în dispariţia proprietăţii private. Or, ideea de dreptate socială are sens doar într-o societate în care existenţa proprietăţii private şi distribuţia ei inegală poate duce la apariţia unor inegalităţi flagrante între oameni care nu sînt legate doar de statutul economic, ci reverberează în statutul lor social şi vizează respectarea drepturilor fundamentale, în cele din urmă.

Poate mai puţin în România, dar în orice caz în societăţile din Europa Occidentală, se vorbește mult despre justiția socială. Decidenţii politici, chiar Comisia Europeană, care nu este nicidecum o comisie de stînga, ci este o comisie legată de grupul politic al popularilor europeni, spun toți că nimeni nu trebuie lăsat în urmă, că „tranziţia verde“ trebuie să se lege cumva de această idee de dreptate socială și de scădere a inegalităţilor între oameni. Dar, deşi se vorbeşte foarte mult în spaţiul public, în spaţiul politic şi decidenţii susţin această idee de justiţie socială, în realitate cifrele arată că avem din ce în ce mai puţină justiţie socială şi că inegalităţile dintre oameni sînt din ce în ce mai flagrante.

(...) În ceea ce priveşte filonul tradiţiilor de gîndire despre justiţia socială, aş identifica cel puţin patru dimensiuni importante din punct de vedere istoric. Cea mai importantă sursă despre justiţia socială aş spune că se găsește în tradiţia gîndirii creştine. (...)

Este, de asemenea, de menționat o anumită tradiţie progresistă. (...) Progresismul la care mă refer este legat de o anumită perioadă din istoria Statelor Unite, o perioadă pe care aş situa-o între anii 1896-1920, o perioadă în care avem un vîrf al activismului politic şi al vocilor care cer reforme socială. Majoritatea acestor activiști provin din clasa de mijloc, sînt femei care luptă pentru emanciparea femeii, pentru drepturile femeilor, dar sînt printre ei şi foarte mulţi oameni ai Bisericii care, la rîndul lor, susţin aceste idei de justiţie socială. Şi aici aş face o paranteză pentru a spune că, în general, activiştii progresişti, poate şi în zilele noastre acest lucru este valabil, nu provin din clasa cea mai săracă a societăţii, pentru că acei oameni sînt atît de oprimaţi încît nu mai au resurse ca să se dedice activismului. Aceşti activişti provin, de cele mai multe ori, din clasa de mijloc. În perioada progresistă, în Statele Untie avem conştientizarea acestor probleme legate de industrializare, de urbanizare, de imigraţie, de corupţie, sînt solicitări pentru mai multă democraţie directă şi pentru a obţine emiterea unei legislaţii antitrust, dreptul de vot pentru femei. Ei susţin de asemenea şi prohibiţia, pentru că producţia băuturilor alcoolice este mai degrabă legată de o corupţie la un nivel similar cu al „baronilor locali“ din România. (...) Important de spus este că progresismul în America traversează tot spectrul politic și nu este apanajul democraţilor. Theodore Roosevelt, președinte republican, este un faimos progresist american, așa cum a fost și Woodrow Wilson, președinte democrat. (...)

Cel de-al treilea filon al discursului politic despre justiţie socială este unul internaţionalist. Găsim sintagma „justiţie socială“ pentru prima dată în statutul fondator al Organizaţiei Internaţionale a Muncii, în anul 1919. Se spune acolo că pacea universală şi durabilă poate fi creată doar dacă se bazează pe justiţie socială. De atunci încoace, destul de lent, termenul intră în limbajul oficial al Organizaţiei Naţiunilor Unite, mai ales începînd cu anii ’60, moment în care Adunarea Generală a ONU începe să fie dominată de statele foste colonii, de statele pe care unii le numesc „lumea a treia“ sau „în curs de dezvoltare“. Ideea este desigur promovată şi de statele din blocul comunist în sî-nul ONU. (...)

Cel de-al patrulea filon al tradiţiei de gîndire privind justiţia socială este, poate surprinzător pentru unii, liberal. Primul autor care îi vine în minte oricărui student la ştiinţe politice atunci cînd vorbim despre justiţie socială este John Rawls, care a dat în 1971 cea mai importantă carte în domeniu, A theory of justice. John Rawls este într-adevăr un liberal, căci bazele sale teoretice sînt utilitarismul, aşa cum a fost el creat ca teorie politică de Jeremy Bentham şi John Stuart Mill, contractualismul lui John Locke şi, în sfîrşit, teoria imperativului categoric a lui Immanuel Kant. Iată, toți acești autori sînt revendicați de tradiţia liberală. De altfel, titlul intervenţiei mele provine din teoria lui Rawls şi aş vrea să vă citesc pasajul respectiv: „Dreptatea este cea mai importantă însuşire a instituţiilor sociale, la fel cum este adevărul pentru sistemele de gîndire. O teorie, oricît de elegantă sau concisă ar fi, trebuie respinsă sau revizuită dacă nu este adevărată. La fel legile şi instituţiile, indiferent cît de eficiente şi bine organizate ar fi, trebuie reformate sau abolite dacă sînt injuste“.

Mie mi se pare foarte convingătoare ideea că, așa cum judecăm teoriile filozofice după adevărul pe care-l conţin, trebuie să discutăm instituţiile sociale după capacitatea lor de a  pune în practică un anumit grad de justiţie socială (...) Conform lui Rawls, există trei principii ale dreptăţii. În primul rînd, principiul celei mai mari libertăţi posibile, dar această libertate trebuie să fie compatibilă cu acelaşi grad de libertate pentru ceilalţi. Aşadar, teoria lui Rawls despre dreptate porneşte de la valoarea supremă a liberalismului, care este libertatea individuală. Imediat, Rawls face următoarea remarcă foarte corectă: pentru ca libertatea politică să poată avea valoare, trebuie să fie însoţită de nişte instituţii care să garanteze o distribuţie echitabilă a proprietăţii. Altfel, drepturile politice pe care oamenii le-au cîştigat datorită unor condiţii istorice favorabile, în urma unor lupte pentru aceste drepturi, ar fi subminate de existenţa unor inegalităţi care le-ar face inoperabile. (...)

Al doilea principiu al dreptății pentru Rawls este un principiu al diferenţei. El spune că putem să permitem inegalităţi în distribuţia bunurilor în societate, cu condiţia ca acele inegalităţi să fie în beneficiul celor mai dezavantajaţi membri ai societăţii. Recunoaștem imediat ideea de discriminare pozitivă. Cei care deja au nişte dezavantaje care nu depind de ei neapărat – și cel mai adesea nu depind de ei, ci de structura socială în care sînt cuprinşi – nu vor putea să recupereze decalajele singuri, așa că inegalităţile permise trebuie concepute astfel încît să fie în avantajul acestora.

Iar cel de-al treilea principiu al justiţiei la Rawls este principiul şanselor egale. Accesul la funcţii şi la poziţii publice trebuie să fie deschis tuturor, în condiţii de şanse egale. Veţi spune: nu putem să dăm şanse egale, că poate unii n‑au mers la şcoală, nu ştiu carte şi nu pot ei să facă legi. Ei bine, în cazul în care accesul la funcţii publice se bazează pe merit, teoria lui Rawls spune că fiecare membru al societăţii trebuie să aibă o şansă rezonabilă să poată dobîndi acele abilităţi pe baza cărora se evaluează meritul. Adică o fetiţă născută la Vaslui, în mediul rural, într-o familie cu paisprezece fraţi, trebuie să aibă o şansă rezonabilă să ajungă la un moment dat preşedintele României. (...)

Cred că teoria lui Rawls este destul de frumoasă încît să ne dea de gîndit pentru mai multă vreme. Dintr-o perspectivă un pic mai socialistă, un teoretician politic extrem de valoros, Michael Walzer, a mers un pas mai departe. El a scris o carte intitualtă Spheres of Justice. A defense of pluralism and equality, în care fundamentează ideea de egalitarism, argumentînd că egalitarismul nu înseamnă să fim toţi egali în toate privinţele, ci înseamnă să putem separa între ele sferele societăţii, astfel încît un posibil avantaj pe care eu l-aş putea avea într-o anumită sferă să nu poată fi transformat într-un avantaj într-o altă sferă. De exemplu, dacă eu sînt membru al Parlamentului României, nu ar trebui să am acces la servicii de sănătate de calitate mai bună decît ceilalţi membri mai săraci ai societăţii.

(...) Principialul teoretician român care a scris despre John Rawls este un coleg filozof de la Iași, Eugen Huzum, care face această distincţie între o teorie ideală a dreptăţii, care ar trebui să răspundă la întrebarea ce este justiţia socială, şi o teorie non-ideală, care răspunde la nişte întrebări subsecvente şi care cumva sînt mai aproape de interesele societăţii, precum: este într-adevăr posibilă justiţia socială aici şi acum? Care sînt cele mai bune politici care trebuie puse în practică pentru a înlătura nedreptăţile sociale? Care este strategia cea mai bună pentru a crea instituţii care realizează cel mai bine principiile dreptăţii sociale? Care sînt imperativele unei drepte redistribuiri?

Justiţia socială ar fi perspectiva conform căreia oamenii merită drepturi şi oportunităţi economice, politice şi sociale egale. Într-un document al ONU din 2006 se vorbeşte despre „distribuţia echitabilă şi compasională a rezultatelor creşterii economice“. Asta presupune drepturi egale, şanse egale şi tratamente egale și nu presupune că statul dă mîine o lege prin care se naţionalizează toate bunurile şi ulterior se împart în mod egal oamenilor. Dreptatea, pînă la urmă, înseamnă a i se da fiecăruia ceea ce merită şi în toate scrierile teoretice care se ocupă de chestiunea justiţiei sociale avem ideea că există un set de principii universale transculturale. Ideea de justiţie socială nu este o idee specifică Occidentului, cum s-ar putea argumenta în cazul drepturilor naturale, de exemplu. Ideea de justiţie socială este, așa-zicînd, mai transculturală decît ideea de drepturi naturale.

Așadar, ce înseamnă să facem justiţie socială? În primul rînd, a face justiție socială presupune nişte idei cu care sînt convinsă că putem fi cu toţii de acord, indiferent în ce parte a spectrului politic ne aflăm. Justiţia socială presupune, spre exemplu, mai multă mobilitate socială. Un copil născut într-o familie săracă trebuie să aibă posibilitatea să meargă la şcoală, să meargă la universitate, să-şi depăşească condiţia socială. Copiii săracilor să nu rămînă întotdeauna săraci şi copiii bogaţilor să nu rămînă întotdeauna bogaţi. Mobilitatea socială presupune această posibilitate de circulaţie pe scara socială.

O altă dimensiune a justiţiei sociale este existenţa unor plase de siguranţă pentru cazurile în care în parcursul tău individual se întîmplă un accident. (...)

Şi, în sfîrşit, justiţia socială se referă, sigur, şi la justiţie economică, la micșorarea decalajelor de proprietate între cei mai săraci şi cei mai bogaţi membri ai societăţii. (...) Există o dimensiune redistributivă a justiţiei sociale. (...) Societăţile din Europa Occidentală au ajuns la gradul de dezvoltare pe care-l au în zilele noastre tocmai pentru că au avut decenii de creştere economică în cadrul a ceea ce numim „statul bunăstării“, un stat care are grijă de cei mai puţin norocoşi membri ai societăţii. Astfel, există acele instituţii care pot fi create pentru a asigura mai multă justiţie socială: o taxare progresivă, de exemplu, asigurări sociale pentru toată lumea, sănătate publică, educaţie publică, servicii publice, legislaţia muncii care să garanteze drepturile muncitorilor, dreptul la sindicalizare, existenţa contractelor colective de muncă şi aşa mai departe.

În anul 2006, Departamentul Afacerilor Economice şi Sociale de la ONU a produs un document consistent intitulat „Social justice in an open world: The -Role of the United Nations“, în care constată că cei bogaţi devin din ce în ce mai bogaţi, iar cei săraci din ce în ce mai săraci. Raportul constată că există o creştere generalizată a inegalităţii veniturilor la nivel global şi afirmă că există o datorie morală a autorităţilor publice de a implementa politici redistributive coerente. (...)

Ruxandra Ivan este conferențiar universitar dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității București.

Credit foto Ruxandra Ivan: Ciprian Hord; foto (sus): Rafael - Alegorie a Justiției (wikimedia commons)