Înainte să încep aceste rînduri, mi-am spus că ar fi just să ascult tare, cu boxele la maximum, Pink Floyd – „Another brick in the wall“. Acum, că mi-am creat ambientul perfect, am să vă spun o poveste. 
 
În urmă cu cîteva zile, ştergînd praful, am dat peste o casetă video veche, cu mine în clasa întîi, purtînd codiţe şi şoseţele albe cu broderie, ce ieşeau din nişte pantofiori roşii de lac. Mi-am văzut faţa speriată şi mîna încordată, ce ţinea strîns un buchet mare şi pompos de flori, pentru doamna învăţătoare. Ţin minte că mult timp mi-am imaginat-o pe viitoarea mea învăţătoare ca pe o femeie robustă, cu mîinile parcă din aluat, cu privirea aspră şi îmbrăcată mereu sobru. Tot timpul mi-a fost teamă de proiecţia femeii cu vocea ascuţită şi rezonantă, care te scoate în faţa clasei, te ceartă şi te face de rîs. Apoi, în pauză, nimeni nu mai vrea să alerge cu tine prin curtea şcolii şi trebuie să stai resemnat în bancă pentru că nu mai eşti iubit de doamna. Cea mai aspră întemniţare la care puteam să fiu supusă de către profesori erau notele mici, iar frica de ele mi-a dat impresia că nu sînt doar nişte cifre pe care cineva le notează într-o carte fioroasă, uneori în funcţie de dispoziţia din ziua respectivă, ci nişte tatuaje care rămîn veşnic pe tot corpul tău şi, oriunde mergi, o să le vadă toată lumea. Aceasta a rămas, pentru mine, imaginea arhetipală a oricărui profesor, pe care o aplicam de fiecare dată înainte de a-l cunoaşte. 
 
Cu cîteva excepţii, experienţa mi-a demonstrat că cei mai mulţi dintre profesorii pe care i-am întîlnit aveau cîte puţin din acea doamnă învăţătoare, iar aproape cu fiecare dintre ei am experimentat sentimentul nimicniciei. Urăsc să ştiu că trăim într-un sistem în care elevii se supun şi dau răgaz ascultării, în cele mai multe cazuri, pentru că le e frică de ceva. Ni s-a întîmplat tuturor să ne fie teamă de a fi înjosiţi în faţa unui întreg colectiv competitiv, care e mereu cu ochii pe noi cît sîntem la tablă, sau să ne fie teamă să fim judecaţi pentru că nu am avut timp sau inspiraţie să ne facem tema, uneori chiar nici energia de a răspunde corect la o întrebare al cărei răspuns l-am fi ştiut cu o zi înainte. 
 
Nu am fost niciodată unul din acei elevi foarte îndrăgostiţi de anii de liceu, de fapt nu mă regăsesc deloc în acest scenariu. Niciodată nu m-am putut simţi confortabil cu sistemul. De aceea închid acum ochii şi îmi imaginez că, atunci cînd se sună de începerea orelor, în clasă intră o persoană care m-ar trata ca pe egalul ei şi care ar evita cu orice preţ să mă pună într-o situaţie jenantă sau să-mi creeze un complex de inferioritate. Îmi mai imaginez că, în ciuda timpului relativ scurt, profesorii ar încerca să ne cunoască pe toţi sau, mai bine zis, să ne înţeleagă. Adică să nu mai uite mereu de elevul acela timid din ultima bancă, care de multe ori are ceva surprinzător de zis, însă nu găseşte mijloacele să se exprime. 
 
Da, domnilor profesori, ştim că şi dumneavoastră sînteţi victime ale sistemului şi că sînteţi, împreună cu noi, nedreptăţiţi. Ştim că v-aţi săturat să fiţi prost plătiţi, nebăgaţi în seamă şi luaţi în rîs de puştanii prost educaţi, însă dumneavoastră trebuie să reprezentaţi o autoritate. Din punctul meu de vedere, autoritatea nu se impune, ci este ceva ce emană prin atitudine şi modul de a lucra cu nişte materiale atît de fragile cum sînt elevii. Vreau ca profesorii să nu mai stea la catedră şi nici elevii în bănci, ca la penitenciar. Vreau ca „profii“ mei să nu vină la şcoală pentru că trebuie şi pentru că vor fi plătiţi, ci pentru că simt acea responsabilitate de a forma noi generaţii competente. Evident, nu e vorba de acea competenţă de a copia la Bac sau a lua pur şi simplu o notă bună, ci de competenţa de a fi om. Nouă nu ar trebui să ni se predea doar teoreme, ci ar trebui să fim îndrumaţi spre a deveni din ce în ce mai mult noi înşine, pentru că astăzi şcoala şi societatea nasc din ce în ce mai mulţi frustraţi, din ce în ce mai mulţi tineri aflaţi într-o criză de personalitate. Vreau ca profesoara mea de biologie să intre în clasă, să deschidă fereastra şi să spună: „Dragilor, astăzi vom învăţa să apreciem natura şi să ne bucurăm de imensitatea si atotputernicia ei!“ Şi vă spun sincer că nu mă gîndesc zilnic la cloroplaste… 
 
Aşadar, mi-aş dori să pot trăi momentul în care mai toţi absolvenţii de liceu vor pleca în lume cu un ideal pe care vor să îl urmeze. Aş vrea să văd ziua în care elevii nu îşi vor mai decide viitorul după regula lui „Ala-bala-portocala“. Poate, într-o bună zi, profesorii aceia „mişto“, cărora le eşti veşnic recunoscător, nu vor mai fi o raritate. Poate cîndva vom fi ceva mai mult decît un salariu. Acum nu-mi rămîne decît să spun: „Hey, teacher, leave those kids alone!“  
 
Geo Barcan este elevă în clasa a XI-a la C.N. „Gheorghe Vrânceanu“ din Bacău şi vrea să devină regizor de film.