Sînt conştient de faptul că mai bine de jumătate din viaţa voastră s-a suprapus perioadei mohorîte a comunismului. Ştiu că aţi trăit nişte vremuri în răspăr, în care privaţiunile de tot felul erau la fel de normale precum libertatea şi abundenţa de astăzi. Pentru mine, ca tînăr care face parte dintr-o generaţie postdecembristă, libertatea este un aspect care ţine de normalitate, o văd ca atare şi este la fel de naturală ca aerul pe care îl respir. „Trebuie să cunoşti lipsa libertăţii pentru a putea savura libertatea“ – spunea un cunoscut jurnalist român, într-un articol dedicat memoriei comunismului, la mai bine de două decenii de la evenimentele din decembrie 1989. Citind aceste cuvinte, am realizat că durerea apare doar atunci cînd libertatea este îngrădită, idee care astăzi pare mai degrabă imposibilă dacă ne uităm la infinitele posibilităţi de exprimare pe care le oferă atît mediul social, cît şi cel virtual.   

Nu o dată mi s-a întîmplat să aud, în mijloacele de transport în comun şi chiar la şcoala în care lucrez de vreo patru ani, oameni ale căror destine au fost marcate de perioada comunistă povestind pe un ton plin de melancolie evenimente care ar trebui să mă facă pe mine, tînărul care nu a trăit acele vremuri, să conştientizez că, de fapt, comunismul a avut părţile lui bune, dacă ar fi să îl comparăm cu actuala democraţie obţinută printr-un sacrificiu care şi-a pierdut aproape orice dimensiune etică şi morală. Aud că au avut slujbe bine plătite, dar nu aveau ce cumpăra cu banii din salariu; aud că tinerele familii primeau din partea statului case, cu condiţia „slujirii“ eternului partid; aud că nici măcar nu era atît de greu să îţi procuri, de Crăciun, carne de porc, dacă aveai vreo cunoştinţă pe la vreun abator. Ceea ce mă frapa, de fiecare dată, era faptul că nimeni nu aducea în discuţie imensul preţ plătit pentru toate aceste plăceri pur hedoniste. Ba chiar odată, prin 2010, după luarea unei decizii politice controversate, v-am auzit şi pe voi spunînd că „în vremea lui Ceauşescu nu s-a întîmplat niciodată aşa ceva“. Am stat şi în sinea mea m-am întrebat: „Oare cum e posibil să iei comunismul ca etalon pentru democraţie?“ Poate Márquez avea dreptate cînd spunea că „memoria inimii elimină răul şi amplifică binele, şi graţie acestui artificiu reuşim să ne suportăm trecutul.“ Doar aşa se poate explica faptul că aproape nimeni nu mai invocă teroarea filajelor, a urmăririlor, şi paranoia de a nu fi trădat de vecinul cu care poate dimineaţă ai băut o cafea.

Explicaţia pentru nostalgia perioadei comuniste am găsit-o mai tîrziu, într-o seară de iarnă cînd v-am văzut pe amîndoi cotrobăind prin cutia cu fotografii vechi. Aţi rememorat anii de şcoală, imortalizaţi în încremenirea ştearsă a unor fotografii alb-negru, şi tinereţea presărată cu momente importante, precum primul loc de muncă, petrecerile, nunta, naşterea mea. Brusc, am realizat că aproape toate evenimentele fericite din viaţa voastră s-au consumat înainte de 1989. Acela a fost momentul de declic în care am înţeles că nostalgicii Epocii de Aur nu regretă regimul politic totalitar, ci regretă trecerea unei perioade care, întîmplător, s-a suprapus cu tinereţea lor, şi, astfel, am început să îi privesc cu un ochi mai îngăduitor. Oricum nu aş fi avut dreptul să îi judec pentru nimic. 

Sînt incapabil să îmi imaginez ce aş fi făcut dacă, acum un sfert de veac, aş fi avut 20 de ani. Nu risc să spun că aş fi ieşit în stradă pentru dreptul la libertate. Ar fi o afirmaţie hazardată. Singurul punct de vedere din care pot să văd această situaţie este cel al copilului născut după 1989. Pentru mine, fiu al Revoluţiei, sacrificiul miilor de oameni a creat numeroase avantaje fără de care îmi este imposibil să percep existenţa actuală. Astăzi putem face studii în străinătate; putem să ne etalăm, fără nici un fel de îngrădire, convingerile, pe bloguri şi site-uri de socializare, conectîndu-ne astfel la realităţile, mereu în mişcare, ale lumii contemporane.

Totuşi, în această ecuaţie îmi rămîne o necunoscută pe care aş vrea să o reformulez sub formă de întrebare pentru toţi cei care regretă comunismul. De ce insistăm să le tragem o palmă celor care, în decembrie 1989, pe străzile marilor oraşe, şi-au dat seama că trebuie să construiască o lume mai bună pentru copiii lor? De ce vorbim astăzi, din ce în ce mai acuzator, despre o aşa-numită stagnare a societăţii, din toate punctele de vedere: politic, economic sau cultural, cînd perioada comunistă nu a reprezentat altceva decît iluzia prosperităţii? Oare s-a uitat faptul că înainte 1989 „viaţa“ politică lipsea cu desăvîrşire, singura opţiune fiind dictatorul decrepit, izolat de realitate între pereţii palatului prezidenţial? Sau viaţa culturală era mai dinamică, atunci cînd literatura bună era modificată pentru a corespunde ideologiei? Lista întrebărilor este nesfîrşită, dar răspunsul este acelaşi. Consider că despre stagnare nici nu poate fi vorba dacă sîntem capabili să facem o analiză obiectivă. Chiar dimpotrivă, în două decenii am reuşit să recuperăm o mare parte din ecartul care ne separa de ţările dezvoltate ale Europei. Toate acestea le datorăm democraţiei, iar democraţia o datorăm celor care, la finele anilor ’80, au ştiut să ia poziţie în faţa unui regim ce nu servea dezvoltării, ci strivirii şi restricţionării.

În cele din urmă, dragii mei părinţi, libertatea de care ne bucurăm astăzi şi posibilităţile infinite pe care le avem se datorează în totalitate generaţiei voastre, o generaţie de sacrificiu care a luptat pentru ca generaţiile următoare, din care fac şi eu parte, să se poată dezvolta într-un climat de normalitate şi echilibru. Pentru asta nu pot decît să vă respect şi să vă mulţumesc. 

Cu preţuire şi respect,

al vostru fiu, Daniel 

Daniel Faur, 25 de ani, profesor în Lugoj, doctorand la Şcoala Doctorală de Ştiinţe Umaniste din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara

Fotografii din Colecția Costică Acsinte — proiect inițiat de Atelierele Albe și Muzeul Județean Ialomița.