Ştiu că nu ţi-am mai trimis de mult timp o scrisoare, oricîtă plăcere mi-ar fi făcut să lipesc acel plic şi să mă gîndesc mereu că poate, din greşeală, o să ajungă la altcineva. De data aceasta, tot ce vreau să-ţi spun n-ar fi încăput într-o discuţie pe Skype.

Îmi amintesc foarte clar că una dintre poveştile noastre, în timp ce stăteam amîndouă întinse pe pietrele de la Strarnberger See, era despre David şi tata. De ce vreau să-ţi scriu tocmai despre asta? Pentru că acum cîteva seri i-am visat pe David şi pe tata. Un vis straniu în care amîndoi alergau după mine, dar nu auzeam ce vor să-mi spună, iar blocurile în care mă ascundeam de ei erau gri, întunecate, aproape asemănătoare cu imaginile pe care le-am văzut cînd am căutat pe Google sibiu revoluţie 1989. După acest vis, m-am gîndit cum ar fi fost dacă şi eu m-aş fi măritat la 17 ani, sau aş fi avut copii atît de devreme, cum aş fi fost dacă nu l-aş fi cunoscut pe David, pe toţi oamenii importanţi care au apărut în viaţa mea abia după douăzeci de ani. De multe ori mi-am imaginat cum aş fi arătat eu, în locul tău, în apartamentul mic, incomplet mobilat, cu un copil care plînge încontinuu, aşteptînd ca soţul meu să se întoarcă din armată. Groaznic! La aceeaşi idee ajung mereu.

Nu ştiu dacă din cauză că nu am trecut prin destule necazuri, cum le spui tu, sau din cauză că, pur şi simplu, nu mă pot imagina într-o lume atît de inertă, într-o lume unde totul pare că se mişcă, dar, de fapt, nimic nu e luat de la locul lui. Oare cum am fi fost cu toţii (iar aici mă refer la prietenii de care îţi tot povestesc) dacă nu am împărţi între noi tot felul de linkuri, articole, cum ne-am fi dezvoltat dacă ar fi trebuit să ne cenzurăm de atîtea ori, să fim privaţi de atîtea informaţii? Probabil că am fi citit doar clasici sau alte cărţi care puteau fi găsite mai uşor în acea perioadă, nu am fi descoperit atîţia autori străini, iar discuţiile noastre nu ar mai fi fost aceleaşi. O altă variantă ar fi fost cărţile primite la premiere, care conţineau, uneori, şi cîte o colecţie de legende sau povestiri universale. Poate că ne-am fi bucurat dacă în mîna noastră ar fi ajuns o carte bună, la fel cum ne bucurăm acum de orice traducere a lui Vonnegut sau a tinerilor poeţi din alte ţări. Nu ştiu, mami, cum m-aş fi descurcat dacă n-aş fi trăit în România de acum, chiar dacă mereu îmi spui că locul meu nu e aici, că trebuie să vin în Germania. Cînd m-am decis să merg la Dachau, m-ai întrebat de ce, dar nu am ştiut ce să-ţi răspund. Acum cred că-ţi pot spune, după tot ce am văzut acolo, că voiam să mă asigur, cumva, că tot ce s-a întîmplat atunci a fost adevărat, nu doar în cărţile pe care le-am citit sau în filmele pe care le-am văzut despre asta. Însă m-am convins, libertatea înseamnă pentru toţi altceva, iar acel frei nu poate fi valabil decît o singură dată. M-am gîndit şi la ce ar însemna frei pentru mine şi mi-am dat seama că librăria şi Sibiul sînt libertăţile de care am nevoie, în momentul de faţă.

Cred că deja am vorbit despre prea multe lucruri, în atît de puţine rînduri, şi probabil că te-am derutat. Nu vreau să-ţi vorbesc despre comunism, mami, nici despre cum mă simt eu acum, după alegerile despre care am tot povestit cu tine, dar un lucru e cert: aş fi vrut să ştiu mai multe despre acea perioadă. Aş fi vrut să ştiu mai multe de la tine şi de la tata. Nu ştiu de ce aţi încercat să ne feriţi de unele lucruri pe care oricum le-am fi aflat. Aş fi vrut să ştiu mai multe despre cozile la pîine, cititul la lumina lumînării, glonţul care a trecut pe lîngă tata, pe 22 decembrie 1989. Mai mult chiar şi despre zilele în care mergeai la şcoală în uniformă (asta e una dintre părţile care mi-au plăcut), mai mult şi despre filmele indiene pe care le vedeai la cinema şi de care te-ai îndrăgostit. A fost amuzant să-ţi descarc şi să mă uit cu tine la toate acele filme lacrimogene, cu flori şi grădinari, cu lanţuri şi amintiri.

Mami, ar trebui să închei această scrisoare, care oricum s-a întins mai mult decît mi-am propus. După toate aceste rememorări, în mintea mea au venit şi scenele în care ne adunam toată familia, în fiecare seară, la ora 8, să ne uităm la Tom & Jerry. Încă nu pot să cred că unii oameni au crescut fără să-i cunoască pe Popeye, Jerry, Gossamer şi alte personaje fascinante pe care le mîzgăleam în spatele caietelor. Cred că o să-mi pun nişte desene înainte să adorm.

Te îmbrăţişez şi îmi lipseşti,

Krista

Krista Szöcs, 24 de ani, Facultatea de Litere şi Arte, Universitatea „Lucian Blaga“, Sibiu

Fotografii din Colecția Costică Acsinte — proiect inițiat de Atelierele Albe și Muzeul Județean Ialomița.