Două generaţii, în oglindă (I)

Publicat în Dilema Veche nr. 667 din 1-7 decembrie 2016
Două generaţii, în oglindă (I) jpeg

— dialog între o mamă şi un fiu —

„Înainte de ’90-ul“ meu şi al tău

Laura Grünberg: Aveam, în anii ’90, vîrsta ta de acum, Matei. În decembrie ’89, tancurile treceau pe strada noastră şi tu te ridicai pentru prima dată în picioare. Cînd Ceauşescu fugea cu elicopterul eram în Piaţa Palatului într-o stare duală de exaltare, dar şi de vinovăţie că te lăsasem acasă cu bunicii. Ai fost cu noi, în cărucior, printre „golanii“ de la Universitate în zona liberă de neocomunism. În jurnalul de mamă ţinut notam atunci despre succesul operaţiei „oliţă“ şi adăugam la cuvintele învăţate „papageam“. Prin ’91-’92 spuneai că sîntem „berzii tăi“ şi ne întrebai cum poate Michelangelo să fie pictor dacă e broască.

Matei Lucaci-Grünberg: Da, aveam în 1990 cîteva luni şi nu făceam încă la oliţă, mamă indiscretă. Nu am amintiri concrete despre „înainte de“ – doar poze şi poveşti ale altora despre. Pe certificatul meu de naştere scrie însă Republica Socialistă România. Este oare singura urmă palpabilă a comunismului asupra mea? Să fim cinstiţi, sînt rodul educaţiei voastre, voi sînteţi produsul „epocii“… aşa că e mai complicat. Vorba lui Boia, ne tragem cu toţii mai mult din comunişti decît din daci. Oricum, pentru mine, comunismul este o poveste tip puzzle cu multe piese care de multe ori nu se potrivesc. Tu mi-ai spus una, bunica altceva, profu’ de istorie altceva, Internetul abundă de tot felul de informaţii, dacă m-aş lua după filmele super-premiate despre epocă (C. Mungiu, C. Porumboiu, R. Muntean), imaginea ar fi alta. Documentarul lui Andrei Ujică Videogramele unei revoluții cred că mi-a oferit o grilă de înţelegere plauzibilă pentru ce a fost Revoluţia. În rest, am trăit înconjurat de veşnice şi interminabile discuţii despre cum era înainte şi după 1990. De mic, aud încontinuu în jurul meu despre „tranziție, „moştenirea comunistă“, „regimul de tristă amintire“, despre ce noroc am că nu am trăit atunci. În același timp aud (de exemplu, de la taximetriștii bucureşteni) despre ce bine era „înainte“, cum toți oamenii își permiteau un concediu, o mașină, un apartament etc. Pe voi v-am auzit discutînd cu regret despre destrămarea „după“ a grupului de prieteni Cîr Mîr.

laura poza copy 1 jpg jpeg

„După ’90-ul“ meu şi al tău

Laura Grünberg: Aici avem amîndoi un „după“ trăit. Dar din nou fiecare cu „după-ul“ lui. Conform studiilor, cei din generația noastră (generația X) am păşit în postcomunism cu frică de incertitudine, de schimbare (poate de aceea decuplarea de comunism, ajunsă pe mîna noastră, s-a produs atît de lent şi confuz, deşi a fost provocată de cea mai vio-lentă revoluţie anticomunistă), cu respect excesiv pentru ierarhii, cam reactivi, cu valori mai curînd colectiviste. Tu, în schimb, eşti prima generaţie „de după“. În voi e speranţa.

Matei Lucaci-Grünberg: Nu ştiu de ce atîta fatalism apropo de ce a fost şi este în România. La scara istoriei, 25 de ani de „tranziție“ – alt cuvînt de care m-am săturat – nu este mult şi nu e chiar așa de negru totul. Nu înţeleg de ce trebuie criticat pînă la epuizare fostul regim. E neproductivă culpabilizarea excesivă. OK, înainte de ’90 era cenzură, nu exista libertatea de exprimare, de călătorie, era frig în case şi pustiu prin frigidere, o sumedenie de destine s-au ratat, însă în același timp, de exemplu, arta era subvenționată de stat, se făceau mult mai multe filme – şi nu toate propagandistice. Sau, cu privire la sport, care mă pasionează: jucătorii nu prea puteau să circule, dar bazele sportive, investițiile și performanţele de atunci sînt incomparabile cu cele de acum. În capul meu este un pasaj dintr-o bucată de stand-up comedy genială a lui Louis C.K., Of course, but maybe, pe care o recomand. El susține că totul, oricît de crud şi aberant ar fi, este discutabil, interpretabil, nimic nu e în alb şi negru. Da, sclavia este îngrozitoare, dar dacă nu ar fi existat, America nu ar fi fost traversată de șine de tren sau piramidele nu ar fi fost construite. Da, să mori în Afganistan sau Irak este groaznic, dar noi sîntem cei care am invadat zonele respective, așa că, de fapt, poate era de aşteptat etc. Există mereu acest „Dar poate că…“! Comunismul totalitar a produs crime, a distrus destine, a îngrădit libertăţi fundamentale, a instaurat frica. Dar în istoria la rece care se va scrie va fi şi perioada legată de modernizarea și industrializarea ţării. Poate eu, netrăind acele vremuri, pot spune mai degajat că erau şi lucruri bune. În spiritul lui Louis C.K.: sigur, era groaznic… dar poate subvenționarea artei de către stat nu este o idee rea, poate investiția sistematică a statului în sport nu este rea, poate ambiția de a ține valori în țară nu este cel mai greșit lucru de pe pămînt, poate metroul și autostrăzile sînt niște rezultate ale acelei epoci. Eu nu spun că atunci era bine, Doamne ferește! Ştiu povestea naşterii mele, care putea să se transforme în tragedie pentru că nu aveai aprobare de cezariană, ştiu despre presiunile celor de la cadre (parcă aşa le zicea) care veneau la atelier la tata şi îi cereau să facă portrete cu tovarăşa. Ştiu că nu a fost deloc uşor pentru bunici să facă filozofie în acele vremuri ideologizate. Dar gata, hai să mergem mai departe, că nu vom ajunge nicăieri aşa. Clasa politică este slabă, dar asta nu știu dacă este vina istoriei sau vina unui sistem de educație prost, în cădere liberă după 1990. Nu ai cum să schimbi o clasă politică peste noapte. 25 de ani, la scara istoriei, poate reprezintă doar o noapte. Ce simt în România „de după“ este criticatul steril şi frica de stînga. Probabil asta are legătură cu ce numiţi voi „sechelele comunismului“ care modifică și dorințe, și înclinări politice. Mișcările de stînga există mai curînd în underground şi, culmea, sînt mai asumate printre tineri.

Laura Grünberg: Iată un discurs de „milenar“ pursînge. Sau, de fapt, de tînăr – căci dacă nu la tinereţe să ai entuziasm, atunci cînd? Îţi dau dreptate apropo de tuşele exclusiv negre legate de epoca „înainte de“. Politic, economic, cultural vorbind, a fost o perioadă groaznică fără discuţie. Pe de altă parte, simt nevoia să îmi şi apăr tinereţea şi generaţia. M-am jucat, am iubit, am învăţat, am avut cîţiva profesori deosebiţi, am făcut vacanţe trăsnite la Costineşti de 1 Mai, am ascultat Bob Dylan şi Jethro Tull, am încercat să facem bine ce facem, să supravieţuim mai ales moral. Sigur, vedeam cum tata se ducea cu maşina de scris la miliţie să o verifice, stăteam la cozi şi pe urmă dădeam meditaţii pe ouă şi carne, aveam pe balcon canistra cu benzină pentru zilele cu soţ, aveam şi noi rude în închisoare şi am simţit diverse presiuni ale regimului totalitar. Ne-ar ajuta nuanţele ca să putem, în sfîrşit, merge mai departe.

Matei Lucaci-Grünberg: Nu ştiu dacă eu mă simt un Y pursînge, cum spui. Ştiu că teoretic aparţin generaţiei Y – respingem reguli, sîntem mai autodidacţi, nu ne plac şefii şi ierarhiile, căsătoria nu mai e un scop important în viaţă, ne asumăm riscuri etc.

Laura Grünberg: Sînteţi numiţi şi „generaţia Peter Pan“ – amînaţi maturizarea, intratul în pîine.

Matei Lucaci-Grünberg: Poate şi pentru că aţi fost voi „helicopter parents“ – supraprotectivi, planificîndu-ne copilăria pe ore. Avem şi noi fricile noastre legate de teroriști, boli cu transmitere sexuală, cutremur, manipularea şi defăimarea online, găsirea unui loc de muncă. Se spune despre noi că, în lumea fără graniţe de azi, am fi „travel enthusiasts“ –, dar eu, de exemplu, am frică de avion, ceea ce mă scoate din tipologie. Pînă la urmă, şi clasificările astea sînt relative. Uneori rezonez mai bine cu unii din generația X sau cu cei dinaintea lor, bunicii – aia generaţie sugrumată de istorie!

Laura Grünberg: Deci nu simţi conflictul între generaţii?

Matei Lucaci-Grünberg: Este clar o luptă tacită pentru putere şi o firească solidaritate între generaţii. Să fim sinceri, azi puterea o au baby-boomer-ii. Generaţia ’80 este la butoane. Nu sînt prea adaptaţi la ritmul şi cosmopolitismul lumii de azi, dar nu ar recunoaşte asta în ruptul capului. Îmbîrligaţi în reţele de interese, sînt dependenţi de tras sforile, de aranjat în culise lucrurile. Noi sîntem parcă altfel structuraţi. Şi noi vrem putere şi vizibilitate publică, sigur, dar parcă venim cu „arme“ mai democratice. Iar în raport cu următoarele generaţii mai tinere chiar nu e conflict, ci poate dezechilibru de energie şi de brand-uire online!

Laura Grünberg: Deci noi sîntem şmecherii care nu dăm drumul la butoane şi voi întruchiparea civismului, cei care vor schimbarea adevărată.

Matei Lucaci-Grünberg: Să nu idealizăm. Civismul este prezent la noi, se caută şi se găsesc cauze (foarte uşor în România haotică de azi) pentru a exersa civismul on şi offline. Este un spirit al generaţiei în care poate eu nu mă regăsesc în totalitate. Asta pentru că nu cred că orice schimbare de dragul schimbării e neapărat bună şi, aşa cum spuneam, sînt obsedat de acel „Of course, but maybe…“. Sigur, nu e bine ce a fost şi nici ce este. Dar poate că uneori trebuie să nu fie bine pentru ca pe urmă să fie ceva mai bine… zic şi eu. Poate mai trebuie să şi zîmbim din cînd în cînd autoironic. De aia fac, probabil, şi comedie. 

Laura Grünberg este sociolog şi scriitoare.

Matei Lucaci-Grünberg este regizor de film şi teatru, iniţiator al trupei Jamais Vu. Cea mai recentă piesă pusă în scenă: Secretul armei secrete, text de Alexandru Tatos, TNB. S-a născut în ultimele luni ale anului 1989.

Foto: Geo Barcan

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.