În anul 2010 eram în Coreea de Sud de patru ani deja cînd a apărut filmul lui Lee Chang Dong Shi (Poezie). Filmul – construit în maniera esteticii cinematografice recente sud-coreene,  combinație de neorealism mare și poeticitate reflexivă, abia eliberată prin crăpăturile stratului de beton foarte armat realist – ne spune povestea complexă a lui Yang Mi Ja, interpretată magistral de Yoo Jeong Hee. Mi Ja, o doamnă elegantă, este o infirmieră care are grijă, cu o răbdare îndelung exersată în blîndețe, de problematicul ei nepot, adolescent, băiat lăsat de fiica ei aflată la Busan, departe. Nu este dată nici o explicație pentru această situație, dar absența, ezitarea și rușinea de a le numi și a le înfrunta sînt teme ale acestei narațiuni cinematografice.

Copleșită de un dignostic recent, un început de Alzheimer, de obrăzniciile nepotului și de ceva care nu este numit în tot restul filmului, doamna Yang vede un afiș cu anunțul unui curs de scriere creativă și, învingîndu-și timiditatea, decide să se înscrie. La curs nu i se cer foarte multe: să observe și să noteze lucruri interesante din cotidian, dar mai ales florile. Modul în care această doamnă alege să vadă, simplu și delicat, o face, însă, să vadă prea bine. Încurcăturile de carusel amețitor ale tramei est-asiatice nu se dezmint. La curs întîlnește un polițist care o va hărțui, iar povestea se va lega de un caz tragic pe care, în felul est-asiatic specific unei morale care cu greu trece alte meridiane, doamna Yang va încerca să-l rezolve. Într-un fel, doamna Yang încearcă, pe tot parcursul filmului, să-și ascundă rușinea. Rușinea de a nu putea să-și controleze nepotul, care face niște lucruri groaznice, rușinea de a nu protesta mai tare față de hărțuielile polițistului, rușinea de a nu scrie nimic la curs, rușinea de a fi un om „ratat”. Aparent, ea este un om-umbră, grațios, dar dezechilibrat. Doamnei Yang îi lipsește Yin-ul.

Roland Barthes, semioticianul, cel care a călătorit în Japonia, spațiul în care rușinea, dar mai ales rușinea publică, este un sentiment vecin cu pieirea, vorbește la un moment dat despre le non-vouloir-saisir, ca sentiment tipic al Orientului. Să nu iei în posesie, să-abia-atingi suprafața publică a epidermei sociale a Celuilalt, să te comporți după un ritual în care nu te rănești nerănindu-i pe alții. Asia aceea, Asia doamnei Yang,  îl recunoaște și astăzi drept ghid laic, în pofida upgrade-urilor normale ale modernității, pe Confucius pînă în cel mai banal moment al vieții cotidiene. Pe Confucius și pe Iisus.

Potrivit lui Confucius, cele patru mari virtuți cultivate sînt umanitatea, dreptatea, decorum-ul și înțelepciunea. Cotidianul e guvernat societal de decorum, adică de setul de reguli scrise și nescrise prin care sînt respectate principii ale interacțiunii între oameni, pentru a păstra cît mai intactă umanitatea, dreptatea și înțelepciunea. Groaza absolută pentru un oriental de acolo este „să nu-și piardă fața”, să nu se năruie decorum-ul, iar prin crăpăturile acestuia să se scurgă, cu viteza conexiunii la Internet ultrarapide, toată viața lui. Să-ți pierzi fața înseamnă să pierzi umanitatea. Unul dintre miturile șamanice coreene este cel al stafiei gwishin, o persoană care nu și-a îndeplinit rostul pe pămînt, bîntuindu-i și pedepsindu-i, în alb mortuar și cu părul lasat lung să-i acopere chipul, pe cei vii. Sigur, nu mai este vremea seppuku-lui, dar gesturi societale cu ecou similar sînt întîlnite și astăzi. De la minimul gest de a-și acoperi gura cu o mînă atunci cînd rîd (gravul expresiei e un semn sigur de stabilitate și înțelepciune) pînă la gesturi radicale, de protest îndelung-răbdător în piețe publice ori sinucideri fulgerătoare. Cît am stat în Coreea de Sud am auzit foarte des, din păcate, de cazuri absolut dramatice, post-marea criză economică din anii 1997-1998 sau ori de cîte ori, adesea, înțelepciunea era uitată în mediul online, unde bullying-ul face ravagii, distrugînd persoane publice sau nu. Am auzit despre nenumărate cazuri de actori, actrițe, muzicieni, sportivi, oameni politici, de cele mai multe ori oameni foarte tineri, care s-au sinucis pentru că erau „rușinați” public, expuși hăului judecății colective, anonime și necruțătoare. Toate acestea pentru că nu ar fi urmat, chipurile, morala sus-numită, uitîndu-se rapid că, prin gestul lor nesăbuit, morala confucianistă clamată e violent și ipocrit încălcată. Ca peste tot, moralizările publice, indiferent de principiul la care se face apel, sînt adeseori formele hîde ale ipocriziei. Unii alegeau calea dramatică a gestului simbolic (un fost președinte, care își construise integral mandatul pe principiile modestiei confucianiste, s-a sinucis aruncîndu-se de pe o stîncă, după ce soția lui fusese acuzată de trafic de influență și luare de mită), alții, cei mai mulți, în singurătatea disperată a unui interior deja distrus.

În acea lume, figura christică este, de asemenea, prețuită. Nu fără excese, nu fără ipocrizie. Rușinea, unul dintre cele mai vechi și mai prezente sentimente biblice, e însă adeseori manipulator folosită. Rușinea umilă în fața bunătății divine este înlocuită cu rușinarea propagandistică, „în numele” Lui. Am întîlnit acolo, firește, și oameni – budiști creștini, nepracticanți, atei – care se recunoșteau în ezitarea sănătoasă în fața unei judecăți pripite, care observau, în sensul englezesc al termenului, cultivau, în sensul voltairian, propria grădină a decenței, chiar și în fața unor dureri personale sau tragedii care pe mulți i-ar fi lăsat neoameni. Care înțelegeau că a nu-ți pierde fața, identitatea, să te aperi de intruziunea violentă a nedreptății, să preîntîmpini rușinea înseamnă o lungă și conștientă exersare a empatiei, a punerii în locul celuilalt, a lua chipul său, fie și pentru o scurtă perioadă de pauză și reflecție, dar a-l lua abia-atins – greu înțelegem o mare durere dacă nu trecem prin ea –, oglindit în reflecție. Nu căutarea chipului, luarea lui la bani mărunți, ci întîmpinarea lui cu blîndețe și toleranță. Cum spune regele psalmist, „să fie rușinați și înfruntați cei ce caută sufletul meu; să se întoarcă înapoi și să se rușineze ei, ce gîndesc rău de mine” (Psalmul 34-4).

Pe acești oameni îi reprezintă doamna Yang. La finalul cursului de scriere creativă, doamna Yang îi lasă profesoarei sale pe birou un buchet de flori și un poem foarte frumos și emoționant, pe care profesoara îl găsește și-l citește cînd ea nu mai era în sală. Nu știm ce i se întîmplă în final doamnei Yang. Dar putem înțelege că a lăsat să iasă la iveală, prin crăpăturile dureroase ale decorum-ului, parfumul unui suflet ne-rușinat, învingător. În coreeană, Shi înseamnă domn/doamnă, dar și poezie.

*

Cîntecul lui Agnes

Cum este acolo?

Cît e de mare singurătatea?

Strălucește la fel de roșie la apusul soarelui?

Păsările cîntă la fel de mult în drum spre pădure?

Poți primi scrisoarea pe care nu am îndrăznit să o trimit?

Pot să trimit...

Mărturisirea pe care nu am îndrăznit să o fac?

Trandafirii se ofiliesc cu trecerea timpului?

Acum este vremea să zic adio

Ca vîntul care încă stăruie,

apoi pleacă

întocmai ca umbrele.

Ca promisiunile care nu s-au îndeplinit niciodată...

Iubirii rămasă secretă pînă la sfîrșit

Ierbii care îmi sărută gleznele obosite,

Și pașilor mici care mă urmăresc

E vreme să le spun adio.

Acum că vine întunericul

Se va aprinde o lumînare din nou?

Mă rog...

să nu plîngă nimeni...

și ca tu să știi

cît de mult te-am iubit.

Așteptarea lungă în mijlocul unei zile toride de vară.

O cărare veche care se aseamănă cu fața tatălui meu.

Pînă și crizantema singuratică își întoarce timid chipul.

Ce mult le-am iubit.

Cum îmi tremura inima auzind cîntecul tău în surdină.

Înainte să trec fluviul mare și negru,

Vă binecuvîntez

Cu ultima suflare a sufletului

Încep să visez...

o dimineață însorită, strălucitoare...

mă trezesc, din nou orbită de lumină...

și te întîlnesc...

sprijinindu-mă.

(traducere din engleză de Bogdan Tănase)

 

Bogdan Tănase este asistent universitar la Facultatea de Litere a Universității din București.

Foto: Bogdan Tănase, Bienala Busan 2010 - Eu Altul (sus), Gwishin (jos)