Nu poţi vorbi despre DIY în muzica românească fără să apelezi la genul în care acest model a reuşit să funcţioneze coerent.

Id M Theft Able e un artist american, ajuns pe 8 decembrie la Bucureşti pentru a performa în cadrul unui eveniment organizat de Sîmbăta Sonoră. Ce legătură are el cu tema acestei ediţii de Dilema veche? Aparent nici una. În realitate, ceea ce am văzut în seara aceea de decembrie, la Question Mark, m-a deturnat. Aşa se face că, în loc să scriu un text despre bulele DIY din muzica românească, scriu despre relativa imposibilitate a existenţei articulate a unor astfel de subculturi, în ultimii 25 de ani. (Cu o excepţie despre care voi vorbi mai tîrziu.) La nivel teoretic, explicaţiile pot fi decelate cu o oarecare claritate, dacă te raportezi la condiţia politică a muzicienilor din România sau la contextul ideologic post-’89, care i-a forţat, într-un fel sau altul, să adere complet la instrumentarul economiei de piaţă, sau la mirajul resurselor „instituţionalizate“ şi, în consecinţă, a profitului, sau la lipsa unei tradiţii a actului cultural subversiv (în România, punk-ul şi new wave-ul, mişcări esenţial ataşate filozofiei DIY, au fost şterse de pe harta culturală, de către regimul comunist), sau la apariţia unor brand-uri comerciale dispuse să vampirizeze zonele în care muzicienii s-ar fi putut circumscrie filozofiei de care vorbeam mai devreme etc. De ce l-am amintit pe Id M Theft Able? Pentru că el ar putea fi reprezentarea ideală a unui model DIY funcţional: „Prin mine însumi“. Turneul său est-european a fost făcut cu bani din contul personal. Instrumentarul performance-ului încălca regulile presetate ale live-ului. Suportul release-urilor sale, fie că vorbesc aici despre fotografii sau despre casete audio puse în portofele, alături de urme ale trecerii sale prin diverse spaţii — un bilet de autobuz din Istanbul, un ambalaj de napolitană bulgărească etc. — nu semnaliza nimic din ceea ce vedeam/vedem pe rafturile magazinelor de muzică. Id M Theft Able juca pînă la capăt cartea anticonsumerismului şi a frondei, două dintre mărcile fundamentale ale DIY-ului.

Istoria muzicii româneşti s-a întîlnit foarte rar cu un astfel de tipar comportamental. Şi, dacă a reuşit să funcţioneze relativ coerent într-un anumit spaţiu sonor, muzicienii care au făcut-o se substituie unui gen care a polarizat, din nefericire, cu o intensitate de neînţeles. Vorbesc aici despre protomanele, un termen care desemnează astăzi ceea ce, în anii ‘80 şi în prima jumătate a anilor ’90, oamenii numeau muzică de petrecere/de mahala, iar antropologii — muzică orientală. Probabil că unii dintre voi îşi amintesc de Azur şi Generic, Albatros şi Real B, Novomatic şi Tomis Junior. Apărut în România la începutul deceniului 8 al secolului trecut, în descendenţa novokomponirana narodna muzika (într-o traducere liberă, „muzică populară nouă“) din fosta Republică Federativă Socialistă Iugoslavia, acest gen muzical se opunea discursului oficial performat de canalele de propagandă ale regimului (emisiuni TV ca Tezaur folcloric, evenimente naţionale precum „Cîntarea României“ etc.), prin cel puţin două particularităţi: introducerea sintetizatorului în instrumentarul formaţiei şi schimbarea universului semantic. De la ţambal şi acordeon la Roland E-500 şi Casio CTK-100. De la „Bade-al meu şi-a luat tractor“ la „Chihlimbar, măi chihlimbar / Bine-i să fii ospătar / Mă iubesc femeile / Le dau bani cu sutele.“ Dacă vreţi, formaţiile din interiorul acestei bule au fost punk-ul şi new wave-ul în muzica românească, încercînd să scurtcircuiteze un sistem anchilozat, cel al folclorului comunistoid, bine înfipt în holda resurselor financiare şi a privilegiilor şi încremenit într-un sound şi un discurs care nu mai vorbea pe limba noilor generaţii. Evident că un astfel de demers nu putea, pe vremea aceea, să fie acceptabil. Şi din acest motiv, muzicienii din sfera protomanelei au fost nişte paria, fiind nevoiţi să-şi construiască un traseu paralel de producţie şi distribuţie. DIY în cheie locală, în care casetele trase în studiouri improvizate circulau pe căi ocolite şi se multiplicau cu draperiile trase.

După Revoluţie, acest gen muzical explodează, fecundat fiind şi de o nouă relaţie/sursă: Istanbulul/Orientul. Odată cu această explozie, apare şi stigma, dictată de puseurile ideologice ale unei intelectualităţi speriate de ipoteza alipirii noastre unui Est, mai îndepărtat sau mai apropiat, foarte problematic şi în răspăr cu Occidentul privit cu ochi umezi. Sistemul acela independent paralel continuă să funcţioneze şi în anii ’90, protomaneaua nereuşind să penetreze nici media, nici aparatele de producţie şi distribuţie mainstream. Muzicienii performează acelaşi model DIY neaoş, în care studiourile individuale, multiplicatoarele de casete audio, grafica amatoricească şi taraba cu dublu casetofon din piaţă sînt bornele esenţiale. Şi ce legătură au toate astea cu Id M Theft Able şi cu DIY înţeles în estetica şi programul lui occidentale? Poate că nici una. Sau poate doar aceea care-mi spune mie că, în muzica românească, artiştii din acest spaţiu al protomanelei au fost cohorta care s-a apropiat cel mai mult de acesta.

Paul Breazu este jurnalist.