Rîndurile de mai jos reprezintă impresii şi opinii de spectator, de amator sau, mai curînd, de avid consumator de teatru, lipsit de orice veleitate de critic dramatic. Conţin, deci, inerenta doză de subiectivism, de amintiri aburite, de memorie bruiată de trecerea anilor. De altfel, ca să mă menţin tot în sfera preambulului, încă nu m-am hotărît dacă trebuie să mă simt flatată sau frustrată de faptul că, de cîte ori e vorba de o anchetă sau un reportaj privitor la aspecte antediluviene, se apelează şi la memoria mea octogenară, şchiopătîndă. Aştept întrebări despre apariţia primei roţi în Bucureşti sau a primei scîntei de amnar care a declanşat un foc. 

Întîmplător, zona artei dramatice mi-a fost familiară şi în comunism, şi înainte, şi după. În timpul studenţiei, duminicile mele aveau un tipar invariabil: dimineaţa – concert la Ateneu, între 3 şi 5 – cinema, seara – teatru. După terminarea facultăţii, am fost angajată la Ministerul Culturii – Direcţia Generală a Editurilor. Muncă anostă, salariu anemic, dar un imens avantaj: o dată pe săptămînă – bilete de teatru gratuite acordate de Direcţia Teatrelor, aflată cu un etaj mai jos. Colegii mei erau mai selectivi, mai precauţi în alegerea pieselor la care cereau bilete, eu, însă, ţineam să văd întreg repertoriul – din curiozitate, din nevoia de a absorbi tot ce înseamnă scenă, decor, interpretare, tot ce-mi oferea o fereastră spre altceva. Înghiţeam, fără discriminare, încît colegii de birou, regretatul italianist Florin Chiriţescu şi talentatul maghiarist Constantin Olaru (olar prefăcut acum şi el în oale şi ulcele) mi-au înmînat o diplomă scrisă pe un formular oficial pentru „masochismul participării la toate producţiile teatrale“. 

Gustam clipele de suspensie pînă se înălţa cortina, momentul de mister cînd se sting luminile în sală, sunetul de gong care îmi dădea fiorul primelor măsuri din Simfonia a V-a, apoi deschiderea luminoasă a scenei spre un fragment de viaţă paralelă. De foarte multe ori, fragmentul de viaţă paralelă era la fel de plicticos, de cenuşiu, de găunos ca şi viaţa reală, din fotoliul căreia îl urmăream. Am făcut o baie profundă de realism socialist românesc şi sovietic, de texte lozincarde, de dialoguri dogmatice, de maniheism obtuz, secretari de partid – chintesenţa tuturor virtuţilor – vs personaje negative, subversive şi duşmănoase. 

Dar... Dar chiar şi piesele cele mai everachiste, chiar şi satirele cu haz tezist marca Baranga, chiar şi dramele socialiste apoşite erau purificate, sublimate – aş spune –, transcendate de interpretările unor actori extraordinari. Eu nu fac parte din liga suspinătorilor cu eticheta „pe vremea mea...“. Ştiu şi susţin că azi avem actori şi regizori admirabili. Însă, „pe vremea mea“ exista, parcă, o strălucire, o măiestrie, o dedicare absolută, un devotament organic faţă de artă, o comunicare, o empatie între actor şi spectator care, pe parcursul procesului istoric de renovare a publicului, au împrumutat forme diferite. De pildă, pe atunci, Caragiale era parcă mult mai Caragiale decît, paradoxal, în zilele atît de caragialeşti de acum. Nimeni nu mai poate fi un Rică Venturiano atît de vibrant ca Radu Beligan, un Trahanache ca Giugaru, un Pristanda ca Marcel Anghelescu, un Conu Leonida ca Birlic. Sau o Coana Joiţica de talia superbei Elvira Godeanu. Aşa cum irepetabilă rămîne Opera de trei parale în interpretarea lui Toma Caragiu. Se juca mult Brecht, în zilele acelea, ceea ce pigmenta oarecum repertoriul. Incredibil, dar am văzut-o în Brecht pe Stela Popescu, pe la începuturile carierei ei. 

Şi apoi, în teatru plutea vraja „Marilor Frumoşi“: George Vraca, cu inflexiunile lui vocale adînci, senzuale; Geo Barton, sex-simbol înainte de a se fi inventat noţiunea; Mihai Popescu, cu zîmbetul lui melancolic, contopit, în percepţia mea, cu Bălcescu al lui Camil Petrescu. Poeticul, pateticul, diafanul Emil Botta, inegalabil în Năpasta. Şi pandantul lor feminin – les belles de nuit –, Tanţi Cocea, de o feminitate tulburătoare, rafinata, rasata Dina Cocea – ambele aureolate de paternitatea lui N.D. Cocea –, temperamentala Carmen Stănescu, suava, sensibila Valeria Seciu, aspra, dar desăvîrşita Olga Tudorache. Pe de altă parte, monştrii sacri care îţi tăiau respiraţia: eu l-am mai apucat pe Ion Manolescu într-un Hamlet cutremurător (de altfel, am parcurs toată filiera hamletiană: Manolescu, Vraca, Pintea, Iureş, Caramitru, plus Lawrence Olivier); Gheorghe Storin în Lear, clonat mult mai tîrziu de Victor Rebengiuc; Lucia Sturdza Bulandra (am asistat, în sală, la un mic incident care a făcut vîlvă: în Profesiunea doamnei Warren, la un moment dat, doamnei Bulandra i-a alunecat proteza dentară; s-a întors demnă cu spatele la public şi, după un moment, şi-a reluat jocul cu mult aplomb); Aura Buzescu, statuară în Vizita bătrînei doamne. 

Existau spectacole indisolubil legate de, identificate cu personajul principal: Nepotul lui Rameau cu Dinică, Sfînta Ioana cu Clody Bertola, Tartuffe cu Finteşteanu, Oameni şi şoareci cu Florin Piersic (mai subtil decît toţi Mărgelaţii lui Barbu la un loc). 

Şi, într-o bună zi, zidul de beton al realismului, mai mult sau mai puţin socialist, a fost străpuns de o ferestruică de teatru absurd: tentativa tîrzie de recuperare a lui Eugen Ionescu – Rinocerii şi Regele moare. O colosală, de neuitat, rinocerizare scenică a lui Beligan şi a lui Ion Lucian. Pentru mine, întîlnirea cu teatrul absurd a fost un fel de şoc electric. Aşa cum, din momentul în care am văzut un balet al lui Maurice Béjart, nu m-au mai atras graţiozităţile şi unduirile de lebădă ale baletului clasic, iar coliziunea cu Eugen Ionescu mi-a stîrnit un insaţiabil apetit pentru teatrul modern. 

În anii aceia, profană cum eram, nu sesizam rolul şi importanţa regizorilor (aşa cum, ca să pledez pro domo, mulţi cititori de literatură străină ignoră numele traducătorilor). Desigur, ştiam bine de Ciulei, Pintilie, Penciulescu, Esrig, Sică Alexandrescu, dar nu asociam producţia dramatică cu regizorul, ci doar cu actorii. A fost necesar să citesc multe cronici ale criticilor, în vogă pe atunci – rigurosul Valentin Silvestru, caustica Margareta Bărbuţă, tandra Ileana Berlogea –, pînă să înţeleg ponderea efortului regizoral. 

Da, în anii aceia urîţi, de frig, foame, cozi şi spaime, teatrul românesc –, prin actorii şi regizorii săi –, a însemnat pentru mine poarta deschisă spre o virtuală evadare şi un exerciţiu de admiraţie. 

Antoaneta Ralian este traducătoare.

Foto: Scenă din spectacolul Titanic vals de Tudor Mușatescu.