Despre prostie, iarăşi...
În spaţiul discursiv românesc, judecata de valoare care operează cu termenii prost şi inteligent are o frecvenţă neobişnuită. Pare a fi chiar principalul criteriu de împărţire a semenilor: nu după norme etice şi coduri sociale (bunătate sau onoare, bunăoară), ci după abilităţile intelectuale. E o practică adesea iritantă, pentru că bunăstarea şi echilibrul vieţuirii comune depind în primul rînd de deprinderile etice, în vreme ce inteligenţa deviază uşor în şiretenie şi şmecherie, scuzînd orice inconsecvenţă şi orice colaboraţionism. Obsesia deşteptăciunii are totuşi un ce reconfortant, pentru că – prin doze constante de cinism – oferă energie (fie şi negativă), curăţind pojghiţa adesea adormitoare a conformismului social.
Centralitatea deşteptăciunii e reprezentată, în oglindă, de importanţa în limbă a cuvîntului prost şi de bogăţia cîmpului semantic al prostiei. Proşti sînt oamenii, proaste sînt stările, perioadele, mîncarea, somnul, obiceiurile, gustul, dispoziţia, glumele, sfaturile, veştile, cărţile, filmele etc.: „Administraţie, armată, arte, ştiinţe, litere, tramvaie, drumuri-de-fier, birji, chelneri, frizeri, public, prăvălii, case, monumente, mîncare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil!“ (I.L. Caragiale, relatare hiperbolică a vizitei lui Delavrancea la Berlin, în scrisoarea din 7/20 iulie 1905 către Alceu Urechea). Multe dintre utilizările lui prost moştenesc, desigur, sensurile mai vechi, etimologice, ale cuvîntului („simplu, obişnuit, de rînd“). Frecvenţa în uz, mulţimea sensurilor şi mai ales a derivatelor fac din prost unul dintre cuvintele fundamentale ale limbii. Între numeroasele sale derivate, unele, vechi şi populare, sînt un rezervor de expresivitate, exploatat şi azi: prostac, prostan, prostănac, prostovan, prostălan, prostălău, prostatic, prostănatic etc. Lista sinonimelor – bleg, găgăuţă, gog, gogoman, nătîng, neghiob, nerod, netot, stupid, tălîmb, zevzec etc. – e deschisă, pentru că sînt posibile noi combinaţii, contaminări (ca în fleţ – nătărău – nătăfleţ) şi se creează serii derivative expresive: tont, tontălău, tontan, tontolete, tontolog, tontovan. Dicţionarele de sinonime înregistrează şi regionalisme pe care cei mai mulţi vorbitori nu le cunosc şi nu le folosesc, dar care sînt destul de sugestive prin simbolismul lor fonetic: bleot, bleomb, bobletic, bobleţ, cherapleş, hăbăuc, mangosit, metehău, meteleu, motoflete, motolog, mutălău, nătîntoc, natantol, năbîrgeac, nătăbîz, nătînt, nătrui, nătruţ, năvleg, năvligos, nerodoi, pliurd, ponc, puncău, tălălău. În argou, sinonimia prostiei evoluează potrivit unui scenariu în care prostul apare în ipostaza de victimă: fraier, fazan, papagal, agarici, husen etc.
Imaginarul prostiei e reflectat în limba română în echivalente şi expresii metaforice, dintre care unele cu sens superlativ. Metaforele prostiei (nu foarte spectaculoase) sînt animaliere (dobitoc, bou, oaie, gîscă etc.), presupun lipsa sau tasarea creierului (cu tărîţe-n cap, bătut în cap), dar mai ales rigiditatea, lipsa de reacţie, caracterul inert (bîtă, lemn, bolovan; prost făcut grămadă). Superlativul cel mai folosit invocă metaforic întunericul total, lipsa oricărei scînteieri de inteligenţă (prost ca noaptea).
Dincolo de pitorescul lexical al cuvintelor, e foarte interesantă pragmatica lor, invocarea conversaţională a prostiei. Lipsa de inteligenţă e o explicaţie cauzală forte, care retează de la început orice posibile analize, explicaţii, justificări: De ce ai făcut asta? – De prost. În lumea lui Caragiale, prostia e cauza fundamentală a evenimentelor – Atunci feciorul e un stupid! („Căldură mare“); Vina tată-tău şi mumii-ti, că te-or făcut prostovan! („Emulaţiune“). Insul e permanent urmărit de teama de a nu fi considerat prost – Las’că nici noi nu sîntem aşa de proşti, cum credeţi dvs. („O lacună“);...nu sînt prost, înţeleg şi eu atîta lucru („Situaţiunea“); Lasă-mă, mamiţo! ce? eu sînt prost? („Art. 214“); pe drept cuvînt, pentru că interlocutorul nu uită să i-o amintească în permanenţă: Vezi că eşti prost? („Inspecţiune“); Vezi că sînteţi proaste amîndouă? („Dl Goe“). Conversaţia se mişcă între cele două repere fundamentale: Eşti un prost! strigă Pricupescu. – Ba tu eşti prost!... („Dascăl prost“); Cînd am zis eu că eşti deştept, întîi a zîmbit aşa, adică: „Prost eşti!“ mie („Amici“).
Ne înscriem, cred, în aceeaşi logică destul de limitativă, în care marele risc este ca extremele să se atingă şi chiar să se confunde. Ca în formula înregistrată în 1893 de Frédéric Damé în dicţionarul său (Nouveau dictionnaire roumain-français): „E deştept, prostul dracului!“.
