Despre exportul cultural al produselor <i>Men in Black</i>

Am fost surprinsă zilele trecute (revăzînd accidental o secvenţă din Men in Black) să constat că există o scenă în care extratereştrilor care stau la coadă să pătrundă pe Pămînt li se dau diverse instrucţiuni, printre care aceea că, dacă ies pe stradă, ciudat cum arată, să o facă doar noaptea şi numai în East Village. Nu, nu era vorba despre estul "satului planetar", ci despre o binecunoscută parte a Manhattan-ului în care îşi dau întîlnire artele şi artiştii non-establishment. Mărturisesc, e prima dată cînd am surîs la această glumă, fiindcă, spre deosebire de alte dăţi, cunoşteam East Village. O zi mai tîrziu, văd piesa The Fever, scrisă şi interpretată de Wallace Shawn, un text extrem de dur la adresa mascaradei de bonomie pe care se construieşte comportamentul individual în ţările puternice, faţă de cele dominate economic, militar, geo-politic. Newyorkezii plecau din sală cu un nod în gît, aşa cum nu sînt deloc obişnuiţi să o facă, fiindcă teatrul şi artele sînt pentru ei doar entertainment, ele nu reprezintă în nici un caz un declanşator de lucidă introspecţie. În fine, o Madame Butterfly, văzută la Metropolitan Opera şi pusă în scenă de Anthony Minghella, m-a convins că oricine doreşte să retrăiască opera în cultura ei cea mai tradiţionalistă trebuie să vină la New York! Iată peisajul artistic direct (şi asta nu e decît o simplă, minusculă mostră) în mijlocul căreia orice propunere de conexiune culturală cu alte ţări devine un gest, pe cît de natural, pe atît de nesemnificativ, dată fiind autoreferenţialitatea de azi a domeniului artistic din America. Cum poate exista, în aceste condiţii, noţiunea de export cultural? Cum se poate evidenţia şi singulariza o propunere artistică sau culturală venită din alt orizont? În primul rînd, ar fi să ai o filozofie pragmatică: "dacă nu-i poţi bate, alătură-te lor!". Cultura română care îl interesează pe un newyorkez este cea care îi arată că peste tot în lume problemele sînt aceleaşi. De pildă, lectura textelor din noua dramaturgie sau prezenţa, la un teatru din New York bine intrat în circuit, a unor piese scrise de tineri români despre probleme ca: dependenţa de droguri, grotescul sufocant al culturii de supermarket, deprimanta curgere a zilelor în muncă, trafic, somn şi tot aşa... nevoia de a te deconecta de acest ritm infernal, iată un mod de a citi realitatea românească aşa cum ar citi-o orice tînăr american. Apoi, există acea formă de export cultural care vorbeşte despre teritorii total necunoscute, cum ar fi literatura, adică existenţa unui spaţiu narativ îndepărtat şi diferit, reprezentat de scriitori pe care, nu-i aşa, pentru că nu îi cunoşti, ai încă timpul să-i descoperi, şi care sînt, tocmai de aceea, demni de interes. Deci, "spune-le despre ceva ce nu ştiu şi sînt curioşi să afle". În fine, să te aliezi cu artişti români, al căror prestigiu internaţional este deja cucerit, e forma cea mai sigură de export cultural. Bineînţeles că toate aceste moduri de a construi o existenţă artistică în New York par simple şi că ele sînt, în realitate, extrem de relative. Există azi zeci de feluri diferite de a conecta culturile, iar această conectare nu are întotdeauna nevoie de prezenţa unei "instanţe", schimburile artistice se petrec pur şi simplu fiindcă lumea a devenit o imensă reţea activ-interactivă. Ceea ce însă ar trebui poate înţeles e că un gest cultural poate să fie extrem de adecvat într-un context şi total neadecvat în altul. Nu poţi reconstrui aceeaşi stare de graţie, de pildă, a unui spectacol care e de mare succes în ţara lui, pur şi simplu, fiindcă îl transporţi la New York. Aşa cum nu poţi ignora faptul că un artist ca Dan Perjovschi are expoziţie la MoMa, nu fiindcă e român (aşa cum ne-ar plăcea să credem), dar fiindcă e un artist a cărui cotă internaţională a devenit axiomatică. Inteligenţa în exportul cultural e tocmai aceea de a da unui asemenea artist (şi altora ca el) locul pe care îl merită în cultura sa naţională, cea care, de fapt, l-a hrănit şi inspirat şi faţă de care un asemenea creator rămîne aproape întotdeauna fidel. În fine, poate că cel mai dificil examen al exportului cultural rămîne acela al imaginii pe care artele şi artiştii unei ţări îl comunică despre ea. Este România asemeni celei din filmul Occident sau cea din Moartea domnului Lăzărescu sau din A fost sau n-a fost? Cred că, pentru exportul cultural, e mai puţin important cît de mult e sau nu aşa "România de azi", dar este esenţial că în România există artişti care au curajul, talentul şi umorul să cîştige reputaţie internaţională spunînd despre ţara lor o poveste, chiar dacă nu cea mai tandră, cea mai omeneşte credibilă. Poveste care devine, tocmai de aceea, universală. New York, februarie 2007