În The French Face of Edgar Poe (1957, p. 4), Patrick F. Quinn povestește despre uimirea ce-l va fi cuprins pe Perry Miller, profesor de literatură la Harvard, cînd, în toamna anului 1949, faimosul specialist în epoca puritană asista, în Leeuwarden, orășel din provincia Frizia, la comemorarea a o sută de ani de la moartea lui Edgar Allan Poe. Din spusele lui Miller, s-au adunat stîlpii urbei: juriști, bancheri, membri ai guvernului provincial, împuternicitul reginei Juliana. Cu toții își întrerupseseră activitatea – era o zi de vineri – ca să asculte, pe durata a patru ceasuri, discursuri despre Poe, recitări din poeziile sale. Într-o pauză de ceai i s-a pus fireasca întrebare: Ce fac americanii de 7 octombrie? Chiar așa! Ce să le spună Miller? Că-i un malentendu? O altă eroare a francezilor? În sinea lui, Miller era convins de acest lucru. Și nu era singurul. Miller venea dintr-un loc unde, la 40 de ani după moartea comemoratului, un sondaj despre cele mai reușite zece cărți scrise în America nu consemna nici una de Poe, nici măcar printre primele patruzeci. După altă jumătate de veac, reputația acestuia nu era îndeajuns de solidă încît să fie inclus în celebra American Renaissance (1941) a lui F.O. Mathiessen, o carte fundamentală despre romantismul american. Dacă nu aici, unde?

Rufus Griswold, legatarul lui Poe, a aruncat primul anatema: din portretul durabil schițat de el, plastografiindu-i scrisorile, lumea a aflat că autorul Corbului fusese un bețiv notoriu, de unde i s-a și tras moartea, un opioman înrăit, că încercase să o seducă pe a doua soție a tatălui său adoptiv, că întreținuse relații intime cu soacră-sa, pe scurt, un pervers, un depravat. Au urmat alți detractori, dar și critici cu discernamînt, printre ei scriitori cumsecade. Cum se face totuși că, pe 7 octombrie 1949, Poe era sărbătorit, cu fastul locului, în depărtata provincie olandeză, de o comunitate de cetățeni altminteri renumiți pentru pragmatismul lor? În împrejurarea că, în nuvelele sale, Poe îi ia mereu în derîdere, cu pipele și verzele lor (nu era singurul – vezi-l pe Washington Irving!), inițiativa burgherilor frizieni e și mai greu de înțeles.

Răspunsul îl găsim într-o însemnare din 1924 a lui Paul Valéry: „Edgar Poe ar fi un scriitor uitat astăzi dacă Charles Baudelaire nu s-ar fi înhămat la sarcina de a-l introduce în literatura europeană“ (Collected Works, vol. 8, 1972, p. 204). Cine, afară de cîțiva istorici literari, mai vorbește azi de William Gilmore Simms, Joseph Rodman Drake, Fitz-Greene Halleck, prozatori mai importanți decît Poe în America acelor timpuri?

Gloria postumă a lui Poe pare să constea într-o înlănțuire arbitrară de evenimente. În aceeași notă contrafactuală am putea spune că, fără tevatura din jurul unui presupus plagiat, numele lui Poe i ar fi putut scăpa ilustrului poet francez. Faptele sînt cunoscute: în 11-13 iunie 1846, La Quotidienne tipărește Un Meurtre sans exemple dans les fastes de la justice, o traducere a Crimelor din Rue Morgue, semnată „G. B.“ [Gustave Brunet] și atribuită unui scriitor american. Pe 12 octombrie apare o nouă traducere – mai bine zis o parafrază a celei dintîi – în Le Commerce, sub semnătura gazetarului Émile D. Forgues. La Quotidienne nu ripostează, dar o fac cei de la La Presse, pe care înainte vreme același Forgues îi acuzase de plagiat. Ambele traduceri, argumentează Forgues, au aceeași sursă: nuvela lui Edgar Poe. Întrucît La Presse îi refuză dreptul la replică, Forgue îi dă în judecată. Pierde procesul, însă vîlva în jurul necunoscutului scriitor american are ecouri în presa franceză. La scurt timp încep să apară în cotidianul socialist La Démocratie pacifique traducerile englezoaicei Isabelle Meunier (Isabella-Mary Hack). Prima dintre ele, Pisica neagră (27 ianuarie 1847), trezește curiozitatea lui Baudelaire.

Din cei 46 de ani cît a trăit, Baude-laire și-a dedicat 18 traducerilor din Poe. Iubitor de artă, idei, cărți, Baudelaire era dispus să petreacă zi și noapte în cercul său de prieteni. După 1852, an în care i se tipărește macabra Bérénice, a doua sa traducere din Poe, Baudelaire pare însă complet transfigurat. Charles Asselineau, prieten apropiat și primul său biograf, îl descrie ca pe un posedat. Nu mai vorbea decît despre Poe și orice discuție în afara acestui subiect îl lăsa rece. Era în stare să șadă la masa de scris, cu dicționarul lîngă el, de la orele 10 seara pînă a doua zi la 10. Cînd dădea peste cîte un idiom obscur, se consulta cu un barman englez la o cafenea de pe Rue de Rivoli. (Quinn, p. 88)

Vorba dlui Pleșu, ce-l califica pe poetul francez pentru această meserie? Mallarmé ca traducător al lui Poe e ceva de la sine înțeles: a studiat o vreme în Londra, s-a însurat cu o englezoaică și a lucrat vreo 30 de ani – ce-i drept, fără prea multă tragere de inimă – ca profesor de limba engleză. Cît despre Baudelaire, cunoștințele de bază și le va fi însușit de la mama sa, Caroline, născută în Londra din emigranți francezi, metropolă în care aceasta și-a petrecut primii ani de viață. Baudelaire a studiat engleza și la liceu, dar, pare-se, nu îndeajuns, căci prima sa traducere din Poe, Révélation magnétique (1848), revizuită ulterior, era încă plină de erori. Aveau să treacă patru ani pînă să o traducă pe a doua. În anul cu pricina, 1852, nota: „Uitasem mult din engleza mea, dar acum o știu bine“ (Correspondances, I, p. 161).

Nu încape îndoială că Baudelaire a fost mulțumit de traducerile sale din Poe, pe al căror temei și-a înaintat candidatura la Academia Franceză. Stăruia însă în acest sentiment o undă de regret. Cu doi ani înainte să moară, într-o epistolă din 18 februarie, scrie: „Am pierdut o grămadă de timp traducîndu-l pe Edgar Poe și marele beneficiu ce mi l-a adus a fost să i determine pe cîțiva binevoitori să declare că mi-am preluat poeziile din Poe – poezii pe care le-am scris cu zece ani înainte să cunosc operele lui Poe“.

Cum bine se știe, traducerile lui Baudelaire au exercitat o influență extraordinară. În mai toate literaturile lumii, Edgar Poe a ajuns să fie cunoscut, chiar și în ipostaza de poète maudit, grație acestor traduceri. Un rol va fi jucat, poate, și prestigiul limbii și culturii franceze. În Germania, primele traduceri din Poe au fost realizate prin intermedierea celor franceze, aici „chipul“ lui Poe fiind un amalgam din biografia lui Griswold, idei de-ale lui Baudelaire și Geniekult-ul german. În Italia, pînă în preajma secolului XX, se citeau versiunile franceze, majoritatea traducerilor autohtone urmîndu-l îndeaproape pe Baudelaire. La fel în Spania, Portugalia, America Latină, Rusia, țările scandinave, Ungaria, Grecia, Turcia, Maroc, Japonia, China și, firește, țara noastră. Prin tălmăcirile lui Baudelaire a ajuns Maiorescu să vorbească despre Poe, iar Eminescu (și Veronica Micle), Caragiale și Macedonski, alături de alți simboliști, să traducă din el.

Celebritatea lui Poe nu s-a clădit nici în țara sa de obîrșie, nici din lectura scrierilor sale în limba engleză. În lumea largă, alta decît cea anglo-saxonă, a făcut carieră un Poe împachetat à la française, nu originalul; iar cînd a început să fie citit în original, Poe devenise deja un „clasic“. Versiunile aproape literale ale lui Baudelaire ne mai arată un lucru: traducerile intermediare pot funcționa uneori în rol de „originale“. E chiar posibil ca unora dintre tălmăcitorii lui Poe în diversele limbi de pe glob să le fi scăpat amănuntul că, în fapt, traduc o traducere. Gideon Toury are dreptate: traducerea intermediară poate deveni o normă de stabilire a canonului literaturii universale. Întrebarea e dacă autorul ei trebuie neapărat să fie, ca în cazul de față, un „Poedelaire“ (Fitz Gubrodt). 

Liviu Cotrău este profesor de literatură americană, Universitatea „Babeș-Bolyai“, Cluj.