Sînt cîteva decenii de cînd omenirea tot primește avertismente (early warnings) de ordin climatologic, pedologic, ecologic ș.a., privind consecințele devastatoare ale unor diverse tipuri de poluare, ce indică urgența unor schimbări radicale, de politici sociale și economice, necesare deopotrivă în comportamentul de producție al diverselor industrii, dar și în comportamentul de consum al națiunilor.

Experții de mediu afirmă că, în ultimele patru decenii, planeta Pămînt se află în imposibilitatea de a livra resurse la nivelul cererii umanității (Global Footprint Network, 2020, GFN) – cerere ce echivalează cu capacitatea regenerativă a 1,6 planete Pămînt/an, în anul 2020. Or, a utiliza resurse naturale la o rată mai mare decît rata de regenerare planetară/an, mai ales în condițiile emiterii unor reziduuri poluante greu, dacă nu chiar imposibil de neutralizat după integrarea acestora în mediul natural, nu anunță nimic bun pentru viitor.

În fiecare an, Ziua Suprasolicitării Resurselor Pămîntului marchează data (diferită pentru fiecare națiune a lumii) după care omenirea folosește mai multe resurse din natură decît poate reînnoi planeta în anul respectiv. În anul 2018, ziua depășirii consumului de resurse a fost 1 august pentru nivelul mediu global, aceasta fiind cea mai timpurie zi de depășire a capacității de regenerare a Pămîntului de cînd lumea a început să înregistreze acest fenomen în anii 1970.

Iată, deci, a trecut o jumătate de secol de cînd avertismentele experților de mediu rămîn, practic, fără un răspuns consistent, relevant, radical – așa cum ar fi de așteptat în domeniul economiei mondiale. În anul 2020, resursele pe care planeta le-a putut genera pentru un an le-au ajuns pămîntenilor doar cu aproape o lună mai mult decît în anul 2019 (GFN, 2020).

În țările Uniunii Europene, nivelul estimat al resurselor și al serviciilor necesare pentru susținerea activităților umane oscilează în prezent în jurul a 2,8 planete Pămînt/an, pentru acest grup de țări epuizarea medie a resurselor, potrivit capacităților actuale de regenerare a Pămîntului, avînd loc la data de 10-11 mai 2018. Europa este, așadar, în realitate, prin politicile sale efective din industrii, dar și prin susținerea prin diverse mijloace a politicilor consumiste în rîndurile populațiilor europene majoritare, un factor de agravare a problemelor de mediu, comparativ cu nivelul mediu global, în pofida retoricii sale ce vorbește continuu despre necesitatea de a diminua presiunile exercitate în UE asupra mediului natural.

România a înregistrat de mai mulți ani cea mai redusă amprentă ecologică între țările UE, și nu ca efect al politicilor explicite ale statului sau industriilor autohtone, ci din cauza prăbușirii masive a economiei naționale înregistrate în anii ʼ90 – prăbușire ce se resimte și astăzi. Țara noastră și-a epuizat totuși resursele cuvenite, mai devreme cu aproape o jumătate de an, pe 11 iulie în anul 2020, adică ceva mai rapid decît media la nivel global (1 august).

După data epuizării, orice consum se realizează pe seama cantităților de resurse ce se cuvin generațiilor viitoare, iar acest fenomen are loc în condițiile unei polarizări extreme a accesului la resurse a diverselor categorii de populație, dar și al unei risipe a resurselor greu de înțeles.

De exemplu (în funcție de metoda de evaluare utilizată), în ultimii ani, în domeniul resurselor alimentare, între 800.000 și un milion de oameni au suferit de subalimentație cronică, pe fondul unei vaste risipe de resurse alimentare la nivel global. Circa 1,3 miliarde de tone de alimente comestibile – echivalentul a o treime din producția globală de alimente – sînt irosite anual în lume, aceste resurse fiind suficiente pentru a hrăni trei miliarde de oameni, potrivit unui raport al Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură. Valoarea acestei cantități de alimente irosite se ridică la aproximativ 680 de miliarde de dolari SUA. Orientul Mijlociu, de exemplu, este limitat prin producția sa de alimente în satisfacerea nevoilor de alimente ale populației. Această regiune a lumii poate furniza populației autohtone doar circa 50% din alimentele de care are nevoie, restul trebuind să vină din import. Pe lîngă pierderile și deșeurile alimentare ce se ridică la cele aproximativ 680 de miliarde USD din țările industrializate, se mai înregistrează și o risipă de alimente de 310 miliarde USD în țările în curs de dezvoltare. În fiecare an, consumatorii din țările bogate risipesc aproape la fel de multă hrană (222 de milioane de tone) ca întreaga producție netă de hrană a Africii subsahariene (230 de milioane de tone). Cantitatea de alimente pierdute sau irosite în fiecare an este echivalentă cu mai mult de jumătate din recolta anuală de cereale din lume. Pierderea și risipa de alimente implică, de asemenea, o risipă majoră de alte resurse, precum apă, energie, pămînt, forță de muncă și capital, și produce emisii de gaze cu efect de seră, contribuind la încălzirea globală și la schimbările climatice (***Global food waste statistics 2020).

În România, potrivit celor mai recente statistici ale Băncii Mondiale, circa 2,5% din populația țării suferea de subnutriție cronică în intervalul 2013-2017 (World Bank, 2020).

Dar iată că, în anul 2020, fie că unii au vrut sau nu, omenirea însăși, în inconștiența ei de grup, a pus în mișcare o modalitate prin care jocul economic planetar, dacă nu s-a oprit cu totul, măcar pentru unii, și-a mai diminuat ritmul (oprind în general industriile de timp liber). În condițiile pandemiei de COVID-19, s-au accelerat totuși atît producția, cît și consumul de medicamente și echipamente sanitare. Anul 2020 a lansat un nou și straniu semnal de alarmă, de data aceasta fără a face o adresă directă la problemele de mediu natural, închizîndu-i (cel puțin în România, despre asta a fost vorba în primele cinci-șase luni ale pandemiei) în spitale sau, în cel mai fericit caz, în apartamente pe mulți dintre cei infectați sau neinfectați.

Oprirea temporară a activităților economice din cauza pandemiei de COVID-19 a oferit o pauză, ce-i drept, nu prea lungă naturii. Dincolo de prima uimire față de invazia unor animale sălbatice în comunitățile umane de la marginea marilor aglomerări urbane, oamenii și-au amintit în subsidiar de unele ritmuri și obiceiuri uitate ale lumii naturale și ale animalelor, care au dat unele semne de reîntoarcere în spațiile pierdute în atîtea decenii de urbanizare intensă. A fost de ajuns ca oamenii să circule ceva mai puțin cu automobilele, să-și pregătească prînzul în propria gospodărie, pentru ca lumea să se întoarcă, în pofida anormalității pandemiei, la un alt fel de normalitate, de mult uitată, a vieții în familie – fie ea mai mult sau mai puțin restrînsă. Mai nou, s-au închis grădinițele și școlile, iar copiii au început să învețe acasă, grădinițele și școlile returnînd familiilor, cel puțin temporar, o parte dintre atribuțiile preluate progresiv din funcțiile acestora începînd cu un secol în urmă.

În noua conjunctură a revenirii în forță a pandemiei din această toamnă tîrzie, o parte a omenirii refuză totuși zgomotos și aproape violent să abandoneze unele obiceiuri de consum ce s-au dovedit mai mult sau mai puțin nefaste, cel puțin din perspectiva răspîndirii rapide a noului coronavirus. Dincolo de revendicările absolut legitime ale celor care și-au pierdut locurile de muncă, aparent indispensabile susținerii unei integrări sociale normale, se situează totuși cohortele nesfîrșite ale consumiștilor împătimiți și, nu în ultimul rînd, ale vînătorilor de distracții și de evenimente cu socializare intensă.

Actualele tendințe de schimbare ireversibilă a lumii vin ca o amenințare de coșmar, însă nu numai pentru consumatori împătimiți ce trăiesc aproape ritualic frecventarea săptămînală, dacă nu chiar zilnică a supermarket-urilor, dar mai ales pentru marii producători de bunuri și servicii, care întîmpină mari dificultăți în desfacerea mărfurilor lor.

Pentru alții, vremurile actuale sînt o mană cerească deoarece ei sînt noii așa-numiți îmbogățiți ai pandemiei, ei sînt producătorii de bani, de profit fără număr, fără număr – producătorii de măști și dezinfectante, oricît de neconforme ar fi, producătorii de echipament tehnic medical și, nu în ultimul rînd, producătorii de medicamente sau producătorii de vaccinuri, prestatorii de servicii medicale private ș.a. Aceștia toți se află acum pe noul val economic…

Despre fabricanții occidentali de medicamente ce produc în unele țări ale lumii a treia, în India sau în China, dar înscriu pe ambalaje siglele unor firme din Germania, Franța sau Belgia, nu prea se vorbește în vremuri de pandemie. Se profită masiv de faptul că lumea are nevoie disperată de soluții pentru tot felul de suferințe medicale, mai mult sau mai puțin ignorate din cauza pandemiei. La urma urmei, asemenea fraude se întîmplă de ani buni, nu numai de acum. Iar lumea a obosit să le tot arate cu degetul și să nu se schimbe nimic. Și totuși, fluvii imense din India sau din China sînt poluate pînă la saturație cu microbi hiperrezistenți, din cauza poluării efectuate clandestin de fabricile de medicamente vestice, ce produc ieftin (nimeni nu se îngrijorează în țările respective pentru ecologia apelor) ca să vîndă scump pe mapamond medicamente sub diverse sigle occidentale. Toată lumea știe că antibioticele pot altera semnificativ cicluri importante ale nutrienților și scad eficiența sistemelor de gestionare a apelor reziduale pe bază de bacterii. Acest lucru este atestat și de cercetătorii de la Universitatea Radboud din Olanda, care au creat un nou model ce estimează concentrațiile de carbamazepină și ciprofloxacin, un antibiotic prescris în mod comun, pe o perioadă de 20 de ani în 449 de sisteme acvatice din întreaga lume. Riscul de daune ecologice în cazul reziduurilor de la cele două produse farmaceutice devenise de 10-20 de ori mai mare în anul 2015 decît în 1995. „Modelul nostru prezice un risc de mediu relativ mare pentru ecoregiuni din zone dens populate și uscate cum ar fi Orientul Mijlociu. Însă tocmai în aceste zone există puține date legate de uzul farmaceutic și concentrațiile din apele de suprafață”, a declarat Rik Oldenkamp, autor principal al studiului (Moca-Grama, 2019).

Desigur, cele mai mari concentrații de reziduuri farmaceutice se găsesc în apele dulci aflate în apropierea unor metropole sau zone dens populate (dar nu numai), din țările în curs de dezvoltare. Analizele unor potențiale scenarii viitoare de evoluție a unor asemenea bombe ecologice cu efect întîrziat arată că doar o îmbunătățire tehnologică punctuală a proceselor de fabricație a anumitor medicamente este departe de a rezolva problema. Este nevoie de implementarea unor strategii consolidate, care să determine eliminarea factorilor majori de risc, dar și reorientarea obiceiurilor de consum ale populațiilor din întreaga lume. În lipsa unor asemenea strategii, devine destul de clar faptul că omenirea trăiește deja, fără să știe, într-un scenariu de tip deschiderea cutiei Pandorei, ce va aduce noi și mari surprize dintre cele mai dificil de gestionat în viitor.

Mariana Stanciu este cercetător științific la Institutul de Cercetare a Calității Vieții din cadrul INCE, Academia Română.