Dacă s-ar fi născut în veacurile al XVI-lea sau al XVII-lea, P.P. Carp ar fi trăit şi murit asemenea boierilor moldoveni din care descindea el însuşi: curajul ar fi însemnat, în acele timpuri, cîmpul de luptă sau eşafodul pe care se aşeza capul celui condamnat. Căci în ereditatea lui Carp se afla ceva din această temeritate care nu poate fi înfrîntă nici de moarte şi nici de tentaţia laşităţii. Carp a adus, în modernitatea Vechiului Regat, aliajul său unic de inteligenţă şi de rectitudine morală: este profilul caracterului modelat istoric prin serii de încercări şi sacrificii.

Carp a fost admirat, dar şi temut, ca şi cum puterea verbului său ar fi descurajat afecţiunea autentică. A avut parte de lungi prietenii, dar şi de rupturi care au năruit edificiul clădit în decenii: drama îndepărtării de Titu Maioiescu este unul dintre episoadele dramatice ale vieţii noastre publice. Acolo unde alţii, contemporani lui, au reuşit să guverneze şi să construiască, cariera lui Carp, oricît de impresionantă, nu atinge longevitatea unor D.A. Sturdza sau Lascăr Catargiu. Traiectoria lui Carp este marcată de o stranie tensiune. În clipele în care pare să ajungă la apogeu, totul se sfîrşeşte cu rapiditate, de parcă nu ar fi fost menit să dureze. Apoteoza sa politică este, invariabil, una mai degrabă efemeră.

În acest panteon al veacului al XIX-lea şi începutului de veac XX, Carp se distinge prin configuraţia caracterului său. Inteligenţa, erudiţia, arta vorbei de spirit, geniul oratorului, toate acestea au fost subordonate calităţii fundamentale ce defineşte personalitatea sa. Ceea ce unii au acuzat a fi intransigenţă oarbă sau încăpăţînare sterilă era, în realitate, parte din caracterul lui Carp. Mai mult, poate, decît oricare dintre cei care i-au fost rivali sau colegi de grupare, Carp a întruchipat această condiţie a caracterului în politică. Singurătatea şi eşecurile sînt imposibil de imaginat şi de înţeles în absenţa efigiei etice pe care o impune caracterul său.

Caracterul lui Carp a însemnat, în linie junimistă, refuzul demagogiei şi cultivarea lucidităţii ce pătrunde în realitatea României ca un scalpel de chirurg. Cariera de om politic a lui Carp s-a definit prin curajul cu care a ales să rostească adevărurile stînjenitoare pe care alţii preferau să le treacă sub tăcere. Conservator, Carp a ştiut că preţul plătit pentru flatarea mulţimii este unul fatal: omul de stat nu mai este stăpînul său, redus fiind la postura de instrument al pasiunilor populare. Credinţa lui Carp a fost una de neclintit, rezistînd cîntecului de sirenă ce îi îndreaptă pe corăbieri spre de­zastru şi îndrumă naţiunile pe care le conduc spre ruină.

Caracterul lui Carp, unind refuzul demagogiei cu pasiunea lucidităţii, i-a conferit acestuia temeritatea de a merge, fără ezitare, în contra curentului. Marile sale discursuri parlamentare sînt tot atî­tea repere pe acest drum al înfruntării cu ideile ce domină spaţiul public. Despărţirea de demagogie implică îmbrăţişarea acelei clarităţi a viziunii din care se alimentează autenticul patriotism. Junimismul lui Carp a întemeieat patriotismul pe temeliile lucidităţii. Marile cauze, cuvintele sforăitoare nu sînt decît formele în care demagogii îşi îmbracă propria lor neputinţă, invocînd patria spre a-şi ascunde lăcomia lor.

Caracterul lui Carp s-a vădit şi în momentele în care ispita antisemitismului părea de neoprit. Pledoaria sa rostită cu ocazia dezbaterii revizuirii constituţionale de după congresul de la Berlin evocă, prin cadenţa ei umanistă şi prin angajamentul ei etic, frazarea lui Maiorescu din „Contra Şcoalei Bărnuţiu“. În acest peisaj dominat de apelul la naţiune şi la apărarea ei, cuvintele lui Carp răsună memorabil, spre a reaminti că demonizarea unei comunităţi şi stigmatizarea ei nu sînt decît instrumente ale barbariei. Acolo unde alţii, de la Eminescu la Vasile Conta, au cedat pasiunii antisemite, Carp se distinge prin luciditatea cu care invită la construcţia modestă, ca alternativă la inflamare şi xenofobie. Acesta este conservatorismul în toată măreţia sa: curajul de a confrunta demonii ce-i bîntuie pe contemporani, în numele valorilor şi al raţiunii.

Conservatorismul lui Carp a preluat din caracterul său tenacitatea pedagogică a educaţiei naţionale. Programul junimist a pus în centrul său edificarea cetăţeniei – o edificare care nu se realizează prin nemăsură demagogică, ci prin zidire de durată, doar în aparenţă anodină. Caracterul lui Carp i-a dat energia necesară spre a identifica nu doar rădăcinile răului social, ci şi elementele antidotului. În „Era nouă“, ca şi în mai toate discursurile dedicate descentralizării, Carp nu a încetat să revină asupra unei teme a cărei actualitate decurge din propria noastră incapacitatea istorică de a elimina ipotecile subdezvoltării: buna guvernare este inseparabilă de constituirea cetăţeniei. Instinctul civic se cultivă la nivel local, spre a se extinde şi a se exprima apoi la nivel naţional. Împroprietărirea ţăranilor trebuie urmată de constituţionalizarea vieţii publice înseşi, prin naşterea domniei legii şi a autonomiei locale. Revigorarea comunităţilor înseamnă revigorarea libertăţii înseşi.

Caracterul lui Carp a fost responsabil şi pentru curajul suicidar cu care adevărul a fost rostit, spre a denunţa reţeaua de complicităţi care parazitează statul român. Pasiunea cu care Carp denunţă imoralitatea publică în „afacerea tramvaielor“, chemînd la onestitatea individuală ca temei al angajamentului public, contrastează cu înclinaţiile maloneste ale multora dintre contemporani. Brătienismul pe care îl denunţă Carp devine, odată cu România Mare, tiparul de existenţă al unei întregi naţiuni. Compromisurile hrănesc cangrena morală care face din viaţa publică un domeniu al miasmelor fetide.

Caracterul lui Carp este un caracter de Cassandră. Spre finalul carierei sale, Carp îşi asumă acest rol ingrat, un rol plătit prin solitudine şi izolare. În chestiunea exproprierii şi a opţiunilor de politică externă în anii neutralităţii, alegerile sale sînt nu doar doar impopulare, dar şi denunţate ca trădătoare de către inamicii săi politici. Efigia lui Carp este, acum, efigia „reacţionarului“ ce refuză împroprietărirea şi intrarea în război de partea Antantei. Şi totuşi, dincolo de vuietul pasiunilor, vocea lui Carp îşi păstrează, întreg, potenţialul ei de luciditate. Îndoielile sale sînt îndoielile celui care nu crede în puterea cuvintelor nobile de a zidi sau ocroti, prin ele însele, o ţară. Este nevoie de prudenţă, iar în numele acestei prudenţe Carp subliniază naivitatea reformatorilor sociali, ca şi eroarea strategică a celor care ignoră pericolul mortal al Rusiei. Prudenţa lui Carp avea sa fie validată, tragic, de istorie.

La centenar, imaginea lui P.P. Carp nu este aceea a „reacţionarului“, ci aceea a conservatorului vizionar care a refuzat demagogia şi beţia de cuvinte. Caracterul lui Carp este moştenirea sa, la un secol de la moarte. Celor de azi el le oferă lecţia tenacităţii intelectuale şi a curajului etic. 

Ioan Stanomir este profesor universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității București.