Termenul a fost, inițial, peiorativ: era numit „decrețel“ un copil despre care nu se știa dacă a fost sau nu dorit de părinți, întrucît se născuse în perioada care a urmat adoptării decretului ceaușist care interzicea avortul. Creșterea demografică a fost spectaculoasă: cînd decrețeii au ajuns la școală, pe lîngă clasele de la A la F, au apărut și cele de la G la Z.

Unii au extins numele respectiv la toți cei născuți în anii în care interdicția din 1966 a fost în vigoare. În acest sens, cînd a căzut comunismul, cei mai „bătrîni“ decreței aveau 22 de ani. Asta înseamnă că acum au ajuns la 52. Cei mai tineri împlinesc anul ăsta 30. Ce bătălii politice au dus ei? Cîte au cîștigat și cîte au pierdut? Să vedem…

Prima victorie a fost cea a revoluției care l-a răsturnat pe Ceaușescu de la putere. I s-a spus, de altfel, „revoluția tinerilor“. Nu fiindcă decrețeii ar fi ajuns atunci la putere – alții au reușit să ocupe „vidul“ creat de fuga dictatorului –, ci întrucît ei i-au fost victime. Îmi amintesc foarte bine că – în primele săptămîni de după căderea regimului comunist – oameni necunoscuți ne mulțumeau pe stradă nouă, studenților, pentru jertfa colegilor noștri de generație.

A doua izbîndă a venit în primăvara lui 1990: în Piața Universității a fost instalată borna care marchează Km 0 al democrației, iar spațiul public – transformat în for de discuții politice. A fost vorba, de fapt, despre descoperirea libertății de expresie, a dreptului de a spune „nu“ Puterii. Participanții au fost numiți „golani“, un stigmat care a fost purtat ca o medalie pînă în ziua de azi.

Alternanța la guvernare prin alegeri libere e, în termeni politici, cel mai mare succes de după 1989, fiindcă reprezintă o noutate în istoria noastră. Într-adevăr, pînă la al Doilea Război Mondial, schimbarea guvernelor era decisă de Rege și validată de popor, în cadrul unor scrutine fraudate masiv. Din 1996 încoace, aproape fără excepție, cine a organizat alegerile le-a pierdut.

Cea de-a patra bătălie cîștigată a fost legată de Occident. Ambiția modernizării prin imitarea Vestului – care a debutat în secolul al XIX-lea, dar a fost suspendată de totalitarisme – a renăscut în anii ’90. Principalele rezultate au fost integrarea în UE și aderarea la NATO, care au oferit libertate economică și politică, precum și garanții de securitate cum n-am mai avut vreodată. În acest sens, generația „decrețeilor“ e prima din istoria noastră care, deși născută în vreme de servitute, nu a cunoscut războaie și a profitat din plin de libertățile inventate de europeni.

Dacă vorbim despre victorii, să spunem și că toleranța și-a făcut loc printre valorile acceptate în societate. Faptul că minoritățile naționale sînt reprezentate în Parlament, abandonarea discriminării legale a minorităților sexuale sau alegerea unui român de origine germană ca președinte vădesc transformări de neimaginat în anii ’70 sau ’80, cînd se nășteau „decreței“.

Sînt și cîteva bătălii pierdute: pentru echilibru, voi indica tot cinci, simplificînd și acest tablou, cum am făcut și cu cel al izbînzilor.

O primă bătălie pierdută de decreței e cea cu nostalgia. „Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu“ e forma brută a unei imposturi morale, larg răspîndită printre cei care, 30 de ani după 1989, preferă servitutea voluntară libertății. Pierderea confruntării cu nostalgia face, de altfel, ca și dictatorul comunist să fie azi mai popular în sondaje decît președinții democrați.

Al doilea eșec privește limbajul public. De la limba de lemn a regimului totalitar s-a ajuns la agramatism. Exemplele sînt nenumărate, dar mă mulțumesc să citez aici celebrele vorbe „almanahe“ și „orice om îi este frică“. Iată de ce un discurs bine făcut, precum cel rostit de curînd la Ateneu de către Donald Tusk, a creat – prin contrast – senzație.

Una dintre cele mai mari probleme ale societății de azi e presa: ea e la fel de partizană ca înainte de al Doilea Război Mondial, dar are avantajul de a nu mai fi cenzurată. Asta a încurajat un soi de anarhie a opiniei. Pe care mulți au transformat-o în propagandă deșănțată, în invective și minciuni, răpind cetățeanului dreptul la informare.

În al patrulea rînd, decrețeii au pierdut bătălia pentru putere. Dacă nu am avut vreun președinte care să aparțină acestei categorii demografice, în schimb în fruntea guvernului au ajuns mai mulți decreței. Care au fost departe de a avea un profil unitar. Drama e că plagiatorul Ponta a rămas patru ani la șefia guvernului, în vreme ce MRU, educat și onest, a fost debarcat după numai trei luni de la Palatul Victoria.

În fine, corupția e încă endemică. Asta e problema cea mai penibilă. Cultura politică a regimului comunist supraviețuiește prin rețelele politico-economice care spoliază bugetul și controlează o parte însemnată din administrație.

Măsurați fiecare plusurile și minusurile și gîndiți-vă dacă decrețeii merită felicitați sau blamați… 

Cristian Preda e profesor la Universitatea din București din 1992 și europarlamentar din 2009.