Declinul şi prăbuşirea studiilor clasice
După 1989, din emulaţie noiciană sau din frondă împotriva comunismului, care îşi propunea să ne transforme pe toţi în proletari, ingineri şi activişti, mulţi tineri au ales să studieze clasicele. În răspăr cu trista cultură oficială şi cu aşteptările părinţilor, aceştia vedeau în studiul literelor, al filozofiei sau al teologiei, o eliberare de materialismul cenuşiu, înecăcios, sub care îşi petrecuseră adolescenţa. Au urmat lungii, bezmeticii ani ai tranziţiei, dureroasă pierdere a idealismului feciorelnic. Realităţile au devenit mai întîi dure, ca bîtele minerilor şi asfaltul Pieţei Universităţii, apoi laxe şi ambigue, ca zîmbetul şi graiul noilor tovarăşi. Avîntul s-a mai potolit, unii au mai emigrat, continuînd să-i studieze pe Cicero sau pe Filon din Alexandria la Sorbona sau la Gregoriana. Au început să moară maeştrii: Creţia, Fischer, Ceauşescu, Tohăneanu, Sluşanschi...
Între timp, ca în filmul lui Ettore Scola, se schimba decorul, se schimbau ritmurile, dar aceiaşi oameni, tot mai îmbătrîniţi, tot mai obosiţi, se încăpăţînau să danseze. Lumea a evoluat, griul a prins culoare, au început să fie bani. Tineri fără elanuri păltinişene, fără amintiri comuniste, au crescut cu „domnul Michael“ sau cu alţi idoli experţi în îmbinarea gesturilor epileptice cu icnetele orgasmice. Revolta lor a devenit una fără obiect: rebeli fără de cauză, au respins existenţa ternă de sclavi nefericiţi a părinţilor, aruncîndu-se în braţele larg deschise ale consumului. Sincroni cu colegii lor din Occidentul în care deja trăiau mental şi din ce în ce mai mult şi material, tinerii anilor 2000 au devenit pragmatici. La ce bun idealismul într-o junglă unde, căprioară sau leu, de cum te scoli trebuie să fugi mai repede decît celălalt? Azi, idealul e un fel de vis american la mîna a doua: a avea, a consuma, iată verbele cu care se conjugă.
Facem figură de naivi întrebîndu-ne acum, ca domnişoarele de panzion îmbătrînite în vise galante, unde ni sînt peţitorii. Clasiciştii sînt rarae aves fiindcă lumea nu mai are nevoie de ei. Avem nevoie de – horribile dictu – menegeri, biznismeni, specialişti în piar, oameni de media, seiălzmenegeri şi alţi tehnicieni ai unui newspeak şi newthink ezoteric pentru bieţii discipoli ai lui Donatus. Latina mai e bună doar pentru maimuţărelile agramate ale universitarilor care, luaţi repede, se încurcă în declinarea inconturnabilului rosa, rosae, dar ţin morţiş să vorbească despre curriculă (parcă o şi vezi agitîndu-şi veselă codiţa), sau despre summa cum laudae (sic).
Pentru mine, declinul şi moartea anunţată a clasicelor nu sînt decît un sindrom al unui rău mai mare. Clasicele sînt doar prima victimă, cea mai firavă. Priviţi ce se întîmplă în general cu literele. Módele – sper, defuncte – ale teoriei literare au înlocuit critica de text, esenţa filologiei, cu critica literară, cu teoretizări absurde, alambicate şi pînă la urmă profund irelevante. S-a deconstruit, psihanalizat, s-au desenat copăcei şi s-a decretat moartea autorului – ani nebuni, ce mai! A trecut şi aceasta. Sub presiunea pieţei, nu-i aşa, literele au devenit limbi străine. După teorie, practica! Asta se cere, asta oferim. Cum mi-a spus la un examen o studentă, floare a virtuţii, căci îşi păstrase mintea într-o stare atît de virginală încît nu o penetrase niciodată vreo idee: în fond, tot ce îşi dorea era să lucreze la un ghişeu, în Canada. Respectabil ideal, pe care eu îl bulversam cu vernacularele mele medievale. Se vede treaba că şi limbile străine trebuie eliberate de balastul unor literaturi milenare. Studentul-client le doreşte ambalate frust şi uşor de folosit. Trăim în era prefabricatelor, premestecatelor, predigeratelor. Şi uite-aşa, în nici un veac, trecurăm pe nesimţite de la filologie la litere, de la litere la limbi străine, şi de la limbi străine la limbi străine aplicate.
În această schemă, engleza se descurcă, dar latina nu-şi găseşte locul. Poate că o mai ventilam artificial dacă trăiam încă în vremuri aristocratice, unde accesoriul dispreţuieşte suveran esenţialul. Dar deconstrucţia şi presiunea multiculti au înfierat-o, cu ură proletară, ca apanaj al elitelor. Degeaba explici gînditorilor de curricule şi syllabuşi (delicios delir lingvistic!) că ar trebui să existe un cursus studiorum, în care lucrurile să se aşeze firesc, geologic, dinspre bază înspre vîrf. Docţi şi post-doctorali, îţi vor lăuda avantajele piramidei fără bază, suspendată în aer. Degeaba le vei spune că latina cultivă caracterul, că fără ea nu există nici istorie serioasă, nici filologie, nici filozofie; vor extrage rapid din redingota franceză o sumă de tabele, statistici şi studii, cu care îţi vor demonstra că piaţa nu cere, că elevul nu poate, că curricula aşa şi pe dincolo.
Clasicele sînt astăzi expresia supremă a inutilităţii. Dar civilizaţia însăşi nu este decît inutilitatea care se naşte atunci cînd foamea s-a potolit şi intervine, binecuvîntată, tihna. Latina şi greaca sînt tovarăşele tihnei aristocratice. Prin dezinteresul faţă de imediat, clasicistul este un aristocrat. Iar aristocraţia este pe cît de rară, pe atît de impopulară (o spun chiar termenii). Aşa stînd lucrurile, nimic nu e totuşi mai grandios decît o aristocraţie decadentă. Dacă nu mai putem trăi, măcar să murim frumos.
Adrian Papahagi este dr. al Universității Paris IV-Sorbonne și lector la Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj; director al Centrului CODEX, ce își propune catalogarea manuscriselor medievale occidentale din România.
