Pandemia nu pare să fi afectat sectorul construcțiilor din România. Ba chiar acesta a crescut în primele șase luni ale acestui an, spun statisticile, cu aproape 19 procente față de perioada similară a anului trecut. Pe de-o parte, s-au deblocat unele investiții în lucrări de infrastructură care pe vremea guvernului precedent trenau, iar restricțiile legate de COVID-19 nu au împiedicat în mod direct munca pe șantiere, unde s-a lucrat în forță, chiar dacă au existat unele temeri financiare și ceva incertitudini în domeniul construcției clădirilor de birouri. Pe de altă parte, stînd mai mult acasă, oamenii și-au făcut și de lucru în propriile locuințe.

În blocuri, bormașinile s-au pus în funcțiune mai dihai ca oricînd, iar în zonele rurale, aproape în fiecare gospodărie vezi pe cineva meșterind sau  construind ceva nou, dacă nu o casă, măcar niște anexe. În mod logic, studii făcute în perioada izolării din primăvară descopereau o creștere a vînzărilor magazinelor de bricolaj cu 25%.

E adevărat că avem nevoie să construim o țară întreagă și la propriu, nu doar la figurat. Iar țara întreagă-i un șantier, cum se spunea odată. Problema e ce și cum construim. Chiar așa, ce tot construim? Vedem că și ce-a rămas din vremea comunismului, și ce s-a construit ulterior nu e cum ar trebui să fie. Nu sînt dovezi serioase nici că astăzi s-ar construi cu mult mai bine sau mai frumos. Prea multe clădiri din preajma noastră sînt urîte ori de-a dreptul mizerabile. Nimeni altul decît Winston Churchill, inepuizabilul și mereu surprinzătorul Winston Churchill, observa că întîi noi sîntem cei care modelăm clădirile din jurul nostru, le dăm adică o formă potrivit imaginației și puterilor noastre, după care, odată construite, ele sînt cele care ne modelează pe noi. Bucureștenii, de exemplu, trăiesc, printre altele, sub apăsarea celei mai mari construcții din oraș, o aberație născută din ambițiile unui sfertodoct – Casa Poporului. E de presupus că umbra ei trebuie să lase niște urme, chiar nebănuite, prin străfundurile minților  noastre. Și cum se poate să construiești ceva frumos cînd în jur vezi lucruri urîte?

În altă ordine de idei, după cum constată Augustin Ioan, trăim sub zodia precarității. Iar șantierul nostru pare a fi perpetuu și ne însoțește întreaga viață. Nimic nu e definitiv. Iar dacă citim ce scrie Constanța Vintilă-Ghițulescu, aflăm că nici în urmă cu 200 de ani lucrurile nu erau prea diferite în Țările Române. La fel ca și astăzi, și atunci tot ce se construia pe o parte, se degrada pe alta. Legenda Meșterului Manole continuă să ne bîntuie. Dar, spre deosebire de trecute perioade istorice, astăzi nici măcar meșteri Manole nu mai avem. Nimeni nu mai face sacrificii pentru a construi ceva durabil. Acum avem în schimb „Dorei”, fiindcă personajul inspiratelor reclame a devenit adevăratul reprezentant al meșterului din zilele noastre. Ceilalți au plecat deja de mult în Occident.