Invitația de a scrie despre „ofticoși“ o datorez probabil titlului cărții Era supărăcioșilor publicată în urmă cu cîțiva ani. Iar articolul din care am extras formula din titlu e scris acum peste zece ani. Teza a rămas la fel de adevărată: sîntem o nație de supărăcioși. Avem, de altminteri, o paletă extrem de largă de cuvinte înrudite: ofticoși, supărăcioși, îmbufnați, bosumflați, pizmăreți, cîrcotași, apucați, pătimași, certăreți, clevetitori, bîrfitori, ranchiunoși, vindicativi etc. Rar trece o zi fără să întîlnim măcar un specimen din aceste categorii și fără ca, la rîndul nostru, să nu ne putem exercita măcar una dintre aceste frumoase însușiri.

Cine a meditat asupra pasajelor despre păcatul originar din capitolul 5 al Epistolei către romani a Sfîntului Pavel nu se va mira de asemenea efecte la distanță ale greșelii comise într-o grădină de un cuplu de nudiști păcăliți de un șerpoi insinuant. Alți doi sfinți, Augustin și Blaise Pascal, au scris lucruri memorabile pe această temă. Și cel mai mult îmi place să citez o formulă genială a lui La Rochefoucauld, o floare minunată ieșită din această solidă tulpină de reflecție teologică: „L’amour-propre rend les hommes idolâtres d’eux-mêmes, et les rendrait tyrans des autres, si la fortune leur en donnait les moyens“. Această frază explică tot: supărări, certuri, invidii, rivalități, susceptibilități.

De ce ne supărăm? Pentru că ne e ofensat amorul propriu, pentru că nu primim de la alții ceea ce considerăm că ni se cuvine. De ce îi invidiem pe alții? Pentru că amorul lor propriu, așa cum îl vedem noi, primește mai mult decît i s-ar cuveni; or, evident, nouă ni se cuvine mai mult. Formula lui La Rochefoucauld conține în germen tomuri întregi despre narcisism. Atunci cînd a creat termenul de narcisism, Freud a avut în minte mitul lui Narcis, în vreme ce La Rochefoucauld a preluat un concept teologic – idolatria – și l-a secularizat. Dar ei vorbesc despre același lucru, după cum și ideea de subconștient se găsește deja la ducele francez.

Și atunci, de ce am fi, cum spuneam, o nație de supărăcioși, dacă e vorba de o consecință a păcatului originar, adică de o trăsătură a naturii umane? Simplu: pentru că trăsăturile naturii umane pot fi încurajate sau inhibate de contextul cultural. Amorul propriu e în toți oamenii, indiferent de clasă, etnie sau climat. Dar nu se manifestă la fel. Formele pe care le îmbracă sînt tocmai, ne spune La Rochefoucauld, de o infinită diversitate. Iar la noi aceste forme sînt ceva mai fruste, mai gogonate, mai puțin ținute în frîu de educație și de disciplină. Educație și disciplină în materie de comportament, de introspecție etică și de rigoare intelectuală.

Cînd vorbesc de comportament, mă gîndesc în primul rînd la capacitatea de a ascunde urîciunea amorului propriu. Sigur, e un aspect superficial, dar suprafața e atît de importantă! Ne ferește ochii și urechile de urîciunea aproapelui, care la rîndul ei o activează pe a noastră. Cum să rămîi senin cînd gherțoii cu mașini bengoase parchează pe trotuar sau pe trecerea de pietoni? Cum să nu te irite manelele puse la maximum de vecinul din colț? Cum să nu te scoată din sărite mi-se-cuvinismul deșănțat al nulităților, plagiatorilor, impostorilor? Și ce este mitocănia, dacă nu etalarea fără farduri a amorului propriu care ne face „idolâtres de nous-mêmes et tyrans des autres“? Ce importante devin dintr-odată fardurile, aparențele, suprafețele!

Dar sînt mulți oameni educați, adică trecuți prin școli, care devin obsedați de propria persoană în opoziție cu mitocănimea. Ajung să se vadă pe ei înșiși ca insulițe de finețe într-un ocean de primitivism. Desigur, așa și este în mare măsură, dar riscul obsesiei e cît se poate de serios. Intră la idee și fandacsia-i gata: vorbesc non-stop despre ei înșiși, se consideră buricul pămîntului, se cred misionați de Providență, nu mai tolerează nici cele mai mici divergențe, se îmbufnează pe veci pentru o simplă ironie. Ai îndrăznit să ai o altă opinie? Ai cutezat să nu i recunoști ca autorități morale, conducători predestinați, directori de conștiință? Gata! S-a zis! Nu mai vorbesc cu tine, nu te mai salută, se uită prin tine ca prin geam, îți transmit prin terți care sînt condițiile iertării: să vii desculț prin zăpadă precum Henric al IV-lea la Canossa, să fii biciuit în public precum Henric al II-lea după uciderea lui Thomas Becket.

Că oamenii aceștia sînt „idolâtres d’eux-mêmes“ se vede de la o poștă. Partea mai proastă e că ar deveni și „tyrans des autres, si la fortune leur en donnait les moyens“, oricît ar fi de democrați și de liberali în opinii și în atitudini. Exercițiul introspecției etice le lipsește cu desăvîrșire. Se uită în oglindă doar ca să se admire, nu ca să vadă adevăratele trăsături ale lui Dorian Gray. Cînd spun generalități inteligente despre români, nu se gîndesc o clipă că s-ar putea să fie adevărate, măcar parțial, și în privința lor.

Multe supărăcisme românești provin din lipsă de rigoare intelectuală, de gîndire critică, de antrenament dialectic. E foarte interesant cum argumentele falacioase merg mînă în mînă cu amorul propriu hipertrofiat și nestrunit prin studiu. Folosim orice argument merge în direcția preferințelor noastre, indiferent că stă sau nu în picioare. Cele mai multe certuri provin din divergențe de opinie. Generalizările, judecățile absolute, lipsa nuanțelor sînt trăsături ale unui mod de a gîndi care produce invariabil supărări și conflicte, anateme și excomunicări. Supărăciosul este, vorba lui Donoso Cortés, un om al „afirmațiilor suverane“ și al „negațiilor absolute“. Iar în sprijinul lor revendică implicit o formă de infailibilitate pontificală, însă nu doar ex cathedra, ci din orice poziție: la șpriț, la cafea, pe Facebook, în discuții și comentarii. Nu sîntem catolici, nu avem un singur papă la Roma, avem în schimb milioane de papi, infailibil fiecare în afirmații și în negații.

Dixi! 

Theodor Paleologu este scolarhul Casei Paleologu (www.paleologu.com).