Înainte de ’89, disperarea se instala de fiecare dată în seara dinaintea unui test major, fie el teză, examen de treaptă sau olimpiadă. Mi se părea că am uitat tot ce am învăţat şi că, a doua zi, stomacul îmi va juca o festă fiziologică nasoală. Trebuia să reuşesc, din motive pe care nu le voi dezvolta acum, iar pentru cineva atît de obsedat de un rateu iminent, dar, cinstit vorbind, improbabil, acela era momentul de panică extremă în care, uneori, făceam recurs la credinţă. Trişam, pentru că nu sînt o persoană religioasă şi nici familia mea nu excela la acest capitol, drept care contractul meu punctual cu instanţa supremă trebuia să se consume în cel mai mare secret şi cît mai codat cu putinţă. Atît de codat încît, frunzărind nu de mult jurnalele pe care le ţineam în epocă, pînă şi mie mi-au luat cîteva clipe să-mi explic prezenţa sporadică a două misterioase iniţiale din coada unor rapoarte zilnice: DD. Cu speranţa că Domnul va da (pentru că, ei bine, da!, asta însemna misteriosul cifru: Dă, Doamne!) mergeam la culcare mai sigur pe mine şi a doua zi mai dădeam o lovitură. Tot ce învăţasem se scurgea firesc pe hîrtie, stomacul nu se răscula şi, imediat ce greul trecea, pactul meu secret expira.

După ’89, am continuat să ţin jurnal şi să am examene, de data asta în facultate, care mai de care mai chinuitoare, dar nici urmă de misterioasele iniţiale în consemnările mele zilnice. Descoperisem, între timp, altceva la care să mă închin în disperare de cauză: mersul la Cinematecă. Filmul devenise religia mea, noul meu DD. E drept că nici miza examenelor nu mai era atît de mare, dar dacă cumva făceam greşeala să mă consider lipsit de speranţă înaintea unui parţial la Condensatoare sau a întregii sesiuni de anul III, Omul de marmură al lui Wajda sau retrospectiva „Herzog“ de la Institutul Goethe (exemplele sînt reale) mă ecranau complet şi-mi spuneau că viaţa e în altă parte, nu într-o notă mare de trecere. Loviturile putea să le dea altcineva.

Relaţia mea cu filmul s-a consolidat în momentul în care mi-am dat seama că examenele nu se vor termina niciodată, că viaţa e un lung şir de teste cu miză adevărată şi cu grad mai mic sau mai mare de dificultate şi că disperarea cu care vin ele la pachet poate fi tratată prin cinema. Am descoperit, de pildă, că Magnolia lui Paul Thomas Anderson poate face minuni şi, de fiecare dată cînd situaţia o cere, mă abandonez celor trei ore cît ţine filmul alături de personajele lui lipsite de speranţă şi salvate miraculos de un straniu fenomen meteorologic. Poate că acest incident neobişnuit e o invenţie a Bibliei, poate că lucrurile astea chiar se întîmplă (cum sună o replică din scenariu), cert e că extazul operatic pe care ţi-l induce filmul funcţionează. Cel puţin pentru mine. Şi nu, n-am eşuat într-o fundătură comparabilă cu cea în care au ajuns eroii poveştii, chiar dacă mi se strînge inima de fiecare dată cînd ştiu că puştiul înscris în acel concurs tensionat de cultură generală va fi lovit de un dezastru fiziologic.

Mi-am făcut însă temele şi-mi place să cred că, dacă viaţa îmi va juca vreo festă sinistră care să forţeze din nou intervenţia in extremis a celor două iniţiale, voi recurge mai întîi la Uleiul lui Lorenzo. N-am văzut devastatorul film al lui George Miller decît o singură dată, pe la începutul anilor ’90, iar lupta celor doi părinţi cu boala incurabilă a băiatului lor a fost una dintre cele mai cumplite şi izbăvitoare experienţe pe care le-am trăit vreodată, cu atît mai atinsă de catharsis cu cît povestea e inspirată din realitate. Tot ce pot să sper e că nu va trebui să-l mai văd o dată...

Mihai Chirilov este critic de film, directorul artistic al Festivalului Internaţional de Film Transilvania.

Fotografie realizată de Andrei Iliescu.