Am urmărit, ca toată lumea, filmuleţele parodice ale lui Alec Baldwin avîndu-l drept referent pe Donald Trump. Mi s-au părut amuzante la început, am rîs copios, am fost convins că, întruchipîndu-l pe Trump, Baldwin făcea rolul carierei lui. De la un punct încolo, nu am mai putut rîde. Şi am înţeles repede de ce: între caricatura lui Trump, aşa cum era ea gîndită şi executată de Baldwin, şi Trump însuşi nu exista nici o diferenţă. Trump era propria lui caricatură, executată de realitate cu mai multă imaginaţie şi cu mai mult gusto decît ar fi putut-o face orice alt artist.

O caricatură, un personaj de cartoon rătăcit în realitatea Casei Albe – şi, implicit, în realitatea noastră, a tuturor. Asta-mi spun de fiecare dată cînd se întîmplă să-l văd, preţ de cîteva secunde, uneori de un minut întreg, în zapping-ul zilnic. Îl privesc, cu senzaţia neverosimilă că un Daffy Duck cu meşă portocalie se amuză pe seama noastră de la pupitrul cu însemnele prezidenţiale. Fireşte că Hillary Clinton era, la rîndul ei, un personaj aproape nefrecventabil – dar cel puţin ea nu s-ar fi comportat ca un Daffy Duck isteric, pus pe poante care pot zgîlţîi din temelii planeta. Un Daffy Duck dat cu peroxid, aşadar. Croind planuri nu doar „din cuţite şi pahară“, precum Constantin Cantemir, ci şi din meşe ridicole, ziduri la graniţa cu Mexicul mai ridicole decît meşa (a spus într-un speech – iar speech-urile lui sînt printre puţinele obiecte de pe lumea asta mai ridicole decît toate zidurile şi meşele absurde la un loc – că vrea să facă din zidul respectiv unul solar, cred că şi Soarele a rîs în hohote, vag ruşinat, de trăsnaia asta), ţîfne infantile împotriva încălzirii globale (Soarele va fi rîs din nou), panseuri sapienţiale despre o masculinitate de tipul grab them by the pussy, ţuguieri tot sapienţiale ale buzelor după fiecare frază livrată Istoriei (se simte în fiecare gest că dl preşedinte are convingerea că a capitalizat în contul domniei-sale întreaga istorie), filipice anti-intelectualiste livrate în fraze de o precaritate lingvistică nec plus ultra (expresivitatea dlui preşedinte aproape că nici nu mai are nevoie de limbaj ca să se manifeste, e pur şi simplu transcendentă în raport cu frazele şi cuvintele), elogii aduse de dl preşedinte însuşi propriei imaginaţii şi propriilor idei, pe care le caracterizează fără prejudecăţi de modestie drept great… Cam astea sînt materialele de construcţie din care se compune persona publică a preşedintelui Statelor Unite – adică materia dintotdeauna a comicului universal.

Atîta doar că, atunci cînd Daffy Duck e preşedintele Statelor Unite for real, pe bune, în viaţa asta de zi cu zi, materia comicului nu mai e amuzantă cîtuşi de puţin. Iar ceea ce e cu adevărat surprinzător (deşi termenul corect ar fi „deprimant“) e nu atît faptul ca atare că oamenii l-au votat pe Trump; pot înţelege că, exasperaţi de un statu quo corupt, au comis gestul radical de a vota un extremist. (Care e cel puţin la fel de corupt ca şi Hillary Clinton – dar n-o să insist acum asupra evidenţei.) Ce nu înţeleg e patima cu care unii intelectuali ţin să ne explice că Trump e palatalizabil, domesticibil, că ce a spus în campanie nu va face în realitate, ba chiar că toată campania lui e o lecţie despre cum se cîştigă alegerile într-o democraţie.

Abia asta mă deprimă: că oameni care predau teorie politică în universităţi occidentale acceptă limbajul urii, ba chiar îl consideră exemplar pentru ceea ce are de făcut un politician într-o democraţie. Nu e musai să fii scriitor ca să ştii că violenţa limbajului catalizează cu necesitate violenţă reală; că ura din hate speech se transferă imediat în ura din stradă; că rasismul, misoginia, agresivitatea din limbaj se fac, toate, reale. E limpede deja, de cîţiva ani, că intrăm într-o nouă eră a violenţei, una pandemică şi cu un potenţial de distrugere enorm; iar Trump, prin tot ce a făcut pînă acum, e atît un epitom al acestei violenţe, cît şi un catalizator al ei.

O spun cu tristeţe, ca un om de centru-dreapta, deci teoretic de partea republicanilor: ceea ce aştept de la o dreaptă responsabilă e să construiască un capitalism incluziv, atent la minorităţi şi la grupurile defavorizate; ceea ce a oferit Trump e opusul riguros al acestui gen de capitalism al empatiei. A adus la conducerea celui mai puternic stat al lumii nu empatia şi atenţia la celălalt, ci discriminarea şi brutalitatea. Nu moderaţia, ci extremismul. În realitate, Trump nu e nici de dreapta, nici de stînga; e doar un Daffy Duck ridicol camuflînd un prădător rapace. Exact ca în cartoons. Cu singura diferenţă că, aici, distrugerea e ireversibilă. Un cartoon tragic – în asta poate schimba lumea un Daffy Duck ajuns preşedinte. 

Radu Vancu este scriitor.