Pentru un om de radio, e foarte important cu cine stai de vorbă pentru un interviu. Primul lucru care eşti întrebat în redacţie, cînd te întorci de pe teren, este: „Cum a fost?“ Iar asta se referă, de fapt, la... cum a vorbit interlocutorul. Acest lucru e important pentru că, la radio, totul se măsoară în secunde. Iar dacă ai noroc de un interlocutor bun, care vorbeşte scurt şi la obiect, îţi poţi edita materialul mai uşor şi ascultătorul va avea şansa să afle ştirea, cu insert audio cu tot, într-un minut şi jumătate. Nu de puţine ori, ţi se întîmplă să ai zeci de minute de înregistrări şi să reuşeşti, cu greu, să scoţi cele 30 de secunde care să spună tot ce e nevoie ca să înţelegi despre ce e vorba.

Mai nou, persoanele publice, obişnuite să dea interviuri, te întreabă din capul locului cît să vorbească, tocmai ca să încerce să spună esenţialul într-un timp scurt. De multe ori, prefer să evit să le dau un timp în care să se încadreze, de teamă că se vor concentra pe timp, şi nu pe conţinut. Aşa că aleg să editez mai mult, dar să am esenţa răspunsului pe bandă.

Deseori, cele mai bune clipuri sînt cele cu declaraţii ale oamenilor simpli, cînd faci ceea ce se cheamă vox-pop. Adică un minisondaj de opinie. Mergi cu microfonul pe stradă şi îi întrebi pe trecători ce părere au despre un anumit subiect. E drept că mulţi dintre ei – din diferite motive – refuză să răspundă, aşa că treci mai departe, pînă înregistrezi păreri pro şi contra, care chiar să spună ceva despre subiectul în cauză, nu doar simple banalităţi. Ultima dată cînd am făcut un vox-pop, producătorul mi-a spus că acesta nu trebuie să aibă mai mult de 30 de secunde. Ceea ce însemna că trebuia să am trei opinii – scurte şi la obiect, diferite şi cît se poate de relevante pentru subiect.

Uneori, poţi întîlni buni vorbitori, de la primele persoane cărora le pui întrebarea pe stradă. Alteori, vorbeşti cu zece oameni sau mai mulţi, pînă să găseşti trei-patru răspunsuri care merită să fie date pe post şi să mai îndeplinească şi condiţia echilibrului. Întotdeauna mi-am zis că există, însă, un Dumnezeu al reporterului, care-i scoate în cale oamenii potriviţi, cu vorbele potrivite. Mi s-a întîmplat odată, cînd făceam un reportaj despre discriminare. Mai exact, despre discriminarea romilor şi a homosexualilor. Mă opresc cu microfonul în faţa unui domn – care nu părea rom (cu atît mai puţin homosexual!) – şi-l întreb dacă ar avea ceva împotrivă să aibă un vecin rom. Omul îmi spune că – întîmplător – este şi el rom, aşa că nu-l deranjează, e obişnuit, ş.a.m.d. Reiau întrebarea, dar de data asta cu referire la homosexuali. Bărbatul îmi spune că – întîmplător! – este şi homosexual... şi îmi spune povestea.

După cîţiva ani de meserie, însă, deşi ai spune că lucrurile se simplifică, dintr-un anumit punct de vedere, ele se complică. Dacă la început ascultai cu atenţie şi cu răbdare orice om căruia îi puneai microfonul în faţă, cu speranţa că în vorbele lui vei putea găsi subiectul vieţii tale, mai tîrziu îţi dai seama, din primele propoziţii, dacă merită să asculţi povestea pînă la capăt sau îţi pierzi timpul de pomană. Pentru că fiecare om e convins că problema lui e cea mai importantă sau că povestea lui e cea mai interesantă. Ca urmare, vorbesc mult despre ceea ce-i preocupă, cu amănunte inutile, cu paranteze care se îndepărtează de subiect, şi uită de unde au plecat. Iar tu ştii de-acum cînd să asculţi şi cînd nu. La fel se întîmplă şi la conferinţele de presă sau la interviurile cu politicieni, de exemplu. Cînd – la fel – se vorbeşte mult, iar tu ştii că, în mare parte, ai de-a face cu propagandă, cu vorbe goale, că nu o să se schimbe mai nimic după discursurile lor. Iar tu ai nevoie la radio de acea esenţă de 30 de secunde, care să spună ceva ascultătorului şi – în primul rînd – să-ţi spună ceva ţie. Altfel, e foarte uşor, într-o ţară în care se vorbeşte mult, să dai pe post 30 de secunde care să nu spună nimic!

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: L. Muntean