„Cultura transcende economia. Ea poate fi tratată ca un bun economic, dar ea nu este un bun economic, pentru că ea îndeplinește, pentru societate, un rol pe care putem să îl denumim «sacru».“ Acestea sînt frazele care sintetizează teza cărții lui Jacques -Rigaud din 1995 despre excepția culturală.
Pornindu-și demonstrația de la negocierile GATT din 1993, cele de-a lungul cărora, sub presiune americană, s-a pus radical problema faptului că, pentru a conserva susținerea domeniului audiovizual cu subvenții naționale, statele europene s-au văzut obligate de a defini cultura drept un „produs economic diferit de altele“ (creînd astfel precedentul ideii că, într-adevăr, produsul cultural este un produs economic, nu unul cu funcție „sacră“, așa cum îl evoca Rigaud), autorul lansează o provocatoare analiză a necesității de a susține, în Europa, cultura ca serviciu public și de a-i reda centralitatea în guvernarea luminată a societăților.
Dar teza lui Rigaud e departe de a defini ceea ce s-a întîmplat în următorii douăzeci de ani pe continent. Revoluția mentalității politice în Europa în legătură cu responsabilitatea statului națiune față de domeniul cultural s-a produs, efectiv, între anii 1990 și 2000, și a continuat după aceea. În acest interval, mai multe dinamici au participat la reducerea caracterului „sacru“ al rolului pe care cultura îl poate juca în societate. Europa s-a îndepărtat tot mai mult de viziunea lui Malraux atît de bine consemnată în ceea ce Jean Vilar a pus în practică la Avignon – un eveniment teatral care să fie asimilat unui înalt serviciu public.
În primul rînd, modelul politicilor naționale în favoarea culturii practicat de francezi, extrem de generos financiar și infrastructural, a pierdut teren în favoarea abordării anglo-saxone: planificate, financiar responsabile (accountable), austere și riguros „sărace“. Modelul anglo-saxon e mult mai aplecat către ideea de „cultură egal entertainment“, ceea ce contaminează rapid societăți în care producția de imagini se multiplică, publicul dorește să se distreze cînd iese la manifestări culturale, luptînd cu stresul tot mai apăsat al existenței post-industriale, cultura de masă cere manifestări recreative, nu demonstrații artistice sofisticate.
Dacă negocierea GATT a fost pierdută la nivel politic de către SUA, invazia imaginilor și a cinematografiei americane a reușit să genereze o mutație la nivelul mentalității de masă, care să îi servească interesele imediate, acelea de a „marchetiza“ tot mai mult cultura prin industriile culturale ale audiovizualului.
Căderea comunismului produce și ea un efect în sprijinul acestor dinamici. Societățile cîndva închise ale Estului descoperă entertainment-ul și se dezlănțuie lacom către o realitate inaccesibilă pînă atunci, fără ca vreun regulator național responsabil să ghideze această explozie de kitsch cultural. Televiziunile private postcomuniste colcăie de prost gust, afișat constant în fața unor populații deja intoxicate de prostul gust populist al comunismului și tocmai de aceea apte pentru o nouă formă de intoxicare.
Tehnologiile comunicației multiplică geometric acest efect, producția, distribuția și consumul cultural încep să se confunde, accesul imediat și total la informație, la creație, la „produsul cultural“ prin Internet creează o saturație la nivelul selecției – consumăm online de toate, consumatorul devine producător și distribuitor, se trece de la o societate a cunoscătorilor, a inițiaților, la una în care fiecare are dreptul la opinie, toate opiniile sînt egale, selecția culturală se reduce la „îmi place“. Și dacă îmi place, consum. Periferia ocupă centrul.
În fine, dar nu în ultimul rînd, sărăcite de argumentele „sacralității culturii“ și invadate de realitatea digitalizării (singura care este, de fapt, și subiect asumat de legiferare a Comisiei Europene în domeniul culturii), ministerele Culturii din țările europene își pierd puterea simbolică. Administrațiile culturale, așa cum au fost ele concepute între anii ’70 și ’90, nu mai corespund și nu mai răspund just evoluțiilor sistemului cultural, comunitățile de creativi contemporani se externalizează, condițiile creației sînt în flux, subvenția pentru cultură și modalitățile ei de atribuire pe plan național nu țin pasul cu evoluția practicilor culturale din Europa și din lume. Ce mai este atunci, astăzi, de protejat, în materie de cultură națională, în țările europene și de ce este în continuare important ca artele să își găsească susținere din fonduri publice?
E o întrebare la care, prin însăși adresarea ei, guvernele naționale ar trebui să răspundă serios, nu punctual sau conjunctural. Argumentul imediat, deocamdată, se găsește în marile manifestări cu tentă naționalistă, în susținerea instituțiilor culturale „legitime“ și în prelungirea, de multe ori agonică, inerțială, a unor manifestări și instituții culturale „sigure“. E un argument care nu face decît să exemplifice agonia prelungită a unei paradigme vetuste.
Realitatea care trebuie acceptată este aceea că instrumentele administrative ale politicilor culturale în Europa sînt vechi și depășite. Regîndirea lor strategică, ținînd cont de realitatea globală, cea care impune flexibilitate, redesenarea eficientă a traiectoriilor de legitimare a calității intelectuale și creative a sistemului cultural și regîndirea raportului între susținerea publică și cea privată a artelor este iminentă.
Este necesară, mai ales, o remobilizare a gîndirii politice față de cultură, ca centru subiectiv și oglindă a diversității sociale, dar și ca generator de prosperitate sensibilă – acea prosperitate fără de care cea economică nu are sens.
Pe scurt: centrul ar trebui să redevină centrul, lăsînd periferia periferiei.
Corina Şuteu este expert internaţional în management şi politici culturale. A fost director al Mastère Spécialisé Européen en Management des Entreprises Culturelles al Şcolii de Comerţ din Dijon. A fost director al Institutului Cultural Român de la New York și, timp de șase luni, ministru al Culturii. Este preşedinte al Making Waves, festivalul de film românesc de la New York.
Foto: flickr