Zori de zi, pași grăbiți prin gospodăria în care urmează să se întindă, spre prînz, mesele pentru pomana de viu. Printre lătrături de cîine și cîntat răzleț de cocoș se amestecă, în răstimpuri, șușotelile femeilor ce pregătesc mîncarea și zdrăngănitul vaselor în care aburesc bucatele. Miroase a sarmale și a grîu fiert, a vin proaspăt scos din butoi și a fructe de toamnă îmbrățișînd pe dinăuntru coșurile de nuiele. Stăpîna casei, adusă de spate, așază cu grijă pe patul din camera bună, ca pe niște invizibile manechine, mai multe rînduri de haine. Pentru omul ei și pentru ea. Urmează să le împartă nepoților, „ca să aibă ceva amintire de la noi și să ne pomenească mai tîrziu“, după cum îmi explică grăbită, fără să-și ridice ochii din veșminte. Zîmbetul ei firav ascunde o urmă de îndoială în privința felului în care vor fi păstrați în memoria tinerilor din neam.

Pomana din viață, pomana de viu sau pomana în viu (cum apare atestată în multe sate din sudul României sau la vlahii stabiliți pe Valea Timocului) pare a fi încercarea omului de a-și gestiona moartea, de a deveni regizorul unui act ri-tualic, al cărui beneficiar urmează să fie, dar la care nu poate participa direct. Ființă-înspre-moarte (după cum îl definește Martin Heidegger), individul speră să-și construiască astfel o traiectorie mai lină către lumea de dincolo, simplificînd, în același timp, sarcina familiei. Într-un anume fel, el devine propriul urmaș, pentru că se substituie acestuia, îndeplinind, în locul lui, obligațiile funerare. El pune la cale ospățul funerar pentru odihna viitoare a propriului suflet și asistă la întreaga desfășurare a unui eveniment la care, în mod obișnuit, nu ar fi fost decît o prezență absentă, invocată de toată lumea, totuși departe, într-o călătorie fără întoarcere. Poate tocmai pentru că moartea este o realitate pe care nu o putem trăi conștient – după cum sugerează Vladimir Jankélévitch, în al său Tratat despre moarte, atunci cînd asociază perechea moarte – conștiință cu imaginea fazelor unui comutator ce se exclud reciproc – resimțim nevoia de a o cunoaște întrucîtva înainte de a se petrece, ca și cum ne am pregăti astfel mai temeinic pentru inevitabilul deznodămînt. Putem distinge în gestul pomenii de viu și nevoia de a controla o secvență absolut incontrolabilă, ce se sustrage puterii noastre de planificare, cu excepția cazurilor de sinucidere. Pomana de viu rămîne astfel imaginea unei stranii întîlniri, ca-n ghicitură, dintre om și viitoarea sa dispariție.

În lumea tradițională românească, cel aflat în proximitatea morții se pregătea pentru întîmpinarea ei, încă din momentul în care vîrsta înaintată îi anunța iminența sfîrșitului, și intensifica ritmul acestor gesturi atunci cînd primea semne de la propriul corp (prin intermediul bolilor sau al viselor premonitorii) sau de la universul exterior (avertizările de diverse naturi ale animalelor din gospodărie sau ale unor păsări sălbatice). Preparatio mortis reprezenta o îndatorire a oricărui suflet ce dorea să-și încheie „corect“ socotelile cu lumea de aici, atît în plan religios, cît și la nivel familial și comunitar (prin iertăciunile acordate și primite de la cei cu care fusese certat, binecuvîntările adresate urmașilor și dispozițiile cu caracter testamentar – dorințele cu limbă de moarte).

Etnologii au consemnat frecvent preocuparea persoanelor înaintate în vîrstă pentru a-și aduna din timp cele necesare înmormîntării și chiar primelor pomeni de după. În multe zone rurale, bătrînii obișnuiau să-și comande sicriul și crucea spre sfîrșitul vieții, pentru a-i scuti pe copii de un efort suplimentar și pentru a se asigura că toate vor fi rînduite așa cum au apucat din moși-strămoși.

Cei care săvîrșesc acest ritual sînt bătrînii lipsiți de urmași sau care nu se încred în respectarea tradițiilor funerare de către descendenți. În anumite localități din Moldova, pomana de viu se numește grija pentru vii și se diferențiază de grija pentru morți, adică pomana săvîrșită după deces. Acolo însă pomana include, pe lîngă masa încărcată de bucate și pachetele oferite la final participanților la festin, tot ceea ce ar fi necesar pentru mobilarea și dotarea unei camere. Simbolic vorbind, cel care împarte grija pentru vii își face casă pe lumea cealaltă, respectînd modelul învățat în această existență.

Cercetarea de teren desfășurată în cîteva județe din sudul țării (Teleorman, Olt, Dolj și Mehedinți) ne-a demostrat că fenomenul se întinde pe o arie mult mai vastă decît apare îndeobște menționată în studiile de specialitate. Majoritatea satelor dintre Turnu Măgurele și Corabia, Corabia și Caracal, Corabia și Calafat, urcînd apoi pînă spre Drobeta-Turnu Severin, cunosc obiceiul, chiar dacă preoții din zonă sînt reticenți în a-și recunoaște implicarea în ritualul neconsfințit prin canon. Practicată de persoanele trecute de o anumită vîrstă, adesea pentru soț și soție simultan (ca și în cazul pregătirii locurilor de veci), pomana de viu strînge la un loc firele mai multor motivații: respectarea tradiției moștenite de la părinți, ușurarea sarcinilor pentru descendenți și, mai ales, dorința de a se încredința că totul a fost îndeplinit după rînduială.

Pot fi lesne sesizate unele mici diferențe de formulare în ritualul religios sau în replicile participanților, care atrag atenția că nu este vorba de un decedat, ci de un viitor mort. În locul cîntării de înmormîntare sau de parastas „Veșnica pomenire“ se intonează troparul „Bogații au sărăcit și au flămînzit, / Iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele“. Cît despre sătenii care vin la pomană, ei nu rostesc, la întîlnirea cu gazdele sau la sfîrșitul mesei, „Dumnezeu să-l ierte“, ci „Să-i primească Dumnezeu!“ sau „Bogdaproste!“

Din punct de vedere etnologic, pomana de viu ridică însă o problemă de încadrare. În mod normal, pomana săvîrșită pentru odihna sufletului unui defunct făcea parte dintre riturile de agregare la lumea de dincolo și de restabilire a echilibrului în comunitatea viilor, pe care un membru o părăsise, dezorganizînd o temporar. Ce se întîmplă însă în cazul unei pomeni care are loc atîta timp cît viitorul defunct (pentru care se săvîrșește) este încă în viață? În ce măsură o mai putem încadra în categoria riturilor de agregare, dacă cel care o îndeplinește n-a părăsit această lume, deci nu poate fi vorba, deocamdată, de integrarea lui în cealaltă? Poate că răspunsul se găsește în percepția țăranului asupra timpului, în felul în care pentru el trecutul, prezentul și viitorul se puteau suprapune firesc, sub zodia credinței în Dumnezeu și în tradițiile ce trebuie respectate și îndeplinite întocmai ieri, astăzi și mîine.

O altă problemă este legată de comunitatea care participă la ritual. În mod obișnuit, la o pomană de veci (fie că e vorba de masa funerară de după înmormîntare sau de cea de la parastasul de 40 de zile sau de un an), comunitatea își amintește de cel plecat și se roagă pentru odihna sufletului aceluia, dorindu-și, în același timp, să se delimiteze de el. Există anumite gesturi menite chiar să restabilească starea de puritate, alterată de prezența impură a defunctului. De pildă, după întoarcerea de la înmormîntare, înainte de a se așeza la masă, oamenii sînt întîmpinați de o femeie care le toarnă apă să se spele pe mîini, în cazul în care nu au făcut-o deja deasupra mormîntului, pentru a lepăda acolo tot ceea ce însemnase contaminarea cu cel mort. Ce se întîmplă însă în cazul pomenii din viață, atunci cînd delimitarea de „mortul-viu“ (care participă la propria masă funerară și, uneori, chiar la hora ce se încinge după aceea) nu mai are loc?

Tinerii cu care am discutat în timpul anchetelor de teren se arătau dornici să ia parte la pomenile de viu, tocmai pentru că, spuneau ei, „nu ai prea des ocazia să stai cu mortul la masă“. La cea despre care scriam la începutul textului, la care am asistat în satul Vădastra din județul Olt, cei doi bătrîni soți care au pus la cale evenimentul s-au implicat în toate momentele lui, de la achiziționarea și pregătirea celor necesare pentru pomană pînă la săvîrșirea slujbei de către preot, masa propriu-zisă și petrecerea finală, cu dansuri populare.

„Am avut cea mai mare pasiune să văd cum decurg treburile la pomana mea, să le văd eu, cu ochii mei. Le-a văzut, a lăcrimat și a fost mulțumit că le-a trăit. Vorbele bătrînului m-au urmărit îndelung. Moartea rămăsese doar o cratimă între două cuvinte, între două realități inseparabile, precum fața și reversul unei monede: viața de aici și viața de dincolo

Cristina Bogdan este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București, unde predă cursuri de istoria mentalităților și antropologie culturală. Cea mai recentă carte publicată: Moartea și lumea românească premodernă. Discursuri întretăiate, Editura Universităţii din Bucureşti, 2016.