Constituţia României îşi datorează originea unui moment politic special, a cărui natură şi-a pus amprenta pe design-ul ei instituţional. Adunarea constituantă care a dezbătut textul Legii Fundamentale era dominată, cu o majoritate de două treimi dintre mandate, de o mişcare politică, Frontul Salvării Naţionale, de unde şi absenţa unui real dialog între majoritate şi opoziţie, în cadrul operei de inginerie constituţională. La 1991, Constituţia noastră întruchipa proiectul politic al partidului-stat dirijat de Ion Iliescu. Simbolic, în anul 2003, cînd se realizează singura revizuire de pînă acum a Legii Fundamentale, un alt partid continuator al Frontului, condus de această dată de Adrian Năstase, gestionează opera de amendare a textului.

Modelul pentru care a optat Constituţia României a fost descris ca fiind unul inspirat de Legea Fundamentală a celei de-a V-a republici franceze de la 1958 şi 1962. În realitate, design-ul românesc se abate semnificativ de la principiile constituţionale franceze, iar ceea ce s-a născut la 1991 şi 2003 este un tipar semiprezidenţial ambiguu şi instabil, care nu oferă soluţii de gestionare a crizelor ce decurg din coabitarea la nivelul puterii executive. Profilul instituţiei prezidenţiale nu se suprapune peste cel al instituţiei similare din Franţa, iar comparaţiile dintre cele două regimuri constituţionale sînt irelevante, de la un punct încolo.

În acelaşi timp, ceea ce face construcţia constituţională din România instabilă în momente de criză este absenţa unor răspunsuri la cîteva interogaţii fundamentale. În ce mod se poate elimina confruntarea dintre preşedinte, parlament şi guvern, în circumstanţele unei coabitări ce degenerează, prin dizolvarea Camerelor? Soluţia Constituţiei noastre, evident impracticabilă, elimină oportunitatea reprezentată de alegerile parlamentare anticipate. În mod simetric, Constituţia României oferă Camerelor un instrument cu potenţial de subminare a echilibrului constituţional, respectiv suspendarea din funcţie a şefului de stat. Recursul la această procedură, astfel cum indică şi evoluţiile din iulie 2012, este de natură să accentueze o tensiune şi aşa dificil de gestionat.

Se poate spune că actuala Constituţie nu propune o cale de ieşire din fundătura reprezentată de paroxismul confruntărilor dintre preşedinte şi Guvern. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît această înfruntare dintre prim-ministru şi preşedinte implică, natural, Camerele. Din sînul Parlamentului, Guvernul îşi extrage legitimitatea ce îi permite să atace poziţia deţinută de preşedinte. Ordonanţele de Urgenţă, de care actualul Cabinet a uzat dincolo de limitele prudenţei politice, transformă guvernul în deţinător al prerogativelor executive şi legislative, simultan.

În măsura în care actuala criză, de o gravitate fără precedent, va fi depăşită, o regîndire a cadrului constituţional se impune cu necesitate. Şi poate că unica alternativă la perpetuarea şi exacerbarea conflictelor este curajul de a miza pe virtuţile unei noi Constituţii, care să refondeze republica şi să acorde cetăţenilor capacitatea de control asupra elitei lor politice. 

Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti, specialist în drept constituţional. Cea mai recentă carte, publicată împreună cu Radu Carp: Limitele Constituţiei. Despre guvernare, politică şi cetăţenie în România, Editura C.H. Beck, 2008. 

Foto: L. Muntean