Mi-am petrecut concediile ultimilor ani la casa părintească din Aiud, judeţul Alba. Un orăşel cu puţin peste 20.000 de locuitori, bine ascuns între dealurile prietenoase din Ardeal, scăldate mai mereu într-o lumină despre care pictorul Horia Cucerzan, născut la Blaj, spunea că are culoarea mierii. Am încercat să revăd locurile pe care le străbătusem cu pasul, copil fiind, în drumeţii de o zi-două, cu rucsacul în spate, să-mi amintesc poveştile lor, să observ în ce fel le-a schimbat trecerea timpului şi cum le percepe adultul care am devenit.

În Cheile Aiudului, numite şi Cheile Vălişoarei, nu mai fusesem de 20 de ani. Noi le spuneam, şi mai simplu, Cheile Poienii. Aflate în estul Munţilor Trascău, la 15 kilometri de Aiud, pe drumul către Rimetea, erau unul dintre locurile ideale pentru a-ţi petrece o duminică din două, cînd numărul autoturismului din dotare, cu soţ sau fără, îţi permitea să te deplasezi. Pe dreapta, te întîmpină Colţul Cetăţii şi Colţul Diacului, cu altitudini care pornesc de la peste 400 m şi ajung la aproape 800. Mai înalt este Peretele Bogza, situat în partea stîngă a drumului dinspre Aiud. El oferă trasee mai aventuroase pentru amatorii de alpinism şi este şi un loc propice zborului cu parapanta, cu aterizare în interiorul Cheilor. În anul 2000, zona a fost declarată arie protejată, de importanţă geomorfică şi botanică.

Am crescut cu ochii la alpiniştii din Cheile Aiudului, în vremea în care stîncile mi se păreau şi mai ameninţătoare, atingînd cerul. La poalele lor, într-un spaţiu apărat, exista un castel vechi, care-şi mai păstra încă turnurile şi meterezele, şi cîteva căsuţe de lemn. În anii ’80, pîrîul Aiudului care străbate Cheile era loc de picnic, fotbal sau tenis. În timp ce mama pregătea cartofii pentru ceaun şi salata, făceam cu tata o plimbare pînă la castel şi uneori urcam într-unul dintre turnuri. De acolo, se vedea tot locul ca-n palmă – valea, stîncile, drumul, maşinile parcate, căţărătorii care se opreau la căsuţe. Ocheam maşina noastră roşie de departe şi o strigam pe mama, în ciuda protestelor tatălui meu, care spunea că nu are cum să mă audă. Dar ea mă vedea şi îmi făcea mereu un semn. Înţelegeam din asta că masa e gata şi mă grăbeam să cobor.

Castelul care era locul meu de joacă preferat în copilărie a fost construit în 1320, pentru apărare, şi a devenit cazarmă militară în timpul Imperiului Habsburgic. A fost preluat de armata română, folosit pentru vînătorii de munte, iar sub comunism a trecut în circuitul civil, la o întreprindere din Aiud. După ce aceasta a dat faliment, castelul a fost vîndut la licitaţie, iar în prezent un medic din Braşov l-a introdus în circuitul turistic, după aproape două decenii de investiţii şi amenajări.

Rimetea este cunoscută drept localitatea din judeţul Alba cu case albe şi ferestre verzi. Arhitectura unică, de secol XIX, cu influenţe secuieşti şi nemţeşti, a făcut ca această comună să fie cea dintîi distinsă de Comisia Europeană cu premiul „Europa Nostra“ pentru conservarea patrimoniului cultural şi arhitectonic, în 1999. Casele au fost construite în jurul anului 1870, după un incendiu, şi de atunci au fost frumos întreţinute. Din cele peste 300, mai mult de jumătate sînt albe.

Comuna, vestită şi pentru muzeul etnografic şi moara de apă, este străjuită de Piatra Secuiului, atît de aproape şi de abruptă încît se crede că, în acest loc, soarele răsare de două ori: o dată pentru întreaga lume şi a doua oară cînd apare de după munte, pentru Rimetea. Despre acest masiv muntos, cu înălţimea maximă de 1129 m, mama îmi spunea, în copilărie, că seamănă cu un uriaş culcat pe spate. Îmi arăta capul căzut, pieptul, conturul corpului, picioarele, iar eu încercam să-l vizualizez. Anul acesta, în aprilie, pe „uriaş“ a avut loc a opta ediţie a concursului de escaladă sportivă Rimetea Climbing Open.

La 5 km sud-vest de Rimetea, pe o stîncă, se mai păstrează ruinele unei construcţii medievale impunătoare. Cetatea Trascăului, numită şi Colţeşti, după satul din care se poate urca pînă la ea, are pe turnul nordic, înalt de aproximativ 20 m, o inscripţie care menţionează că familia nobililor Thoroczkay a construit castelul în secolul al XIII-lea. Un turn aflat în partea sudică, mult mai deteriorat astăzi, a fost ridicat ulterior, iar între cele două au existat spaţii de locuit şi o capelă, toate înconjurate de un zid de apărare oval, din care a mai rămas o bună parte. Nobilii de Trascău s-au opus anexării Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic şi au fost eliminaţi de pe scena istoriei, împreună cu cetatea lor, distrusă în anul 1703 de către trupele imperiale austriece.

Am urcat la Cetatea Trascăului în luna iulie a anului trecut, pe un drum şerpuit din satul Colţeşti, trecînd pe lîngă căpiţe de fîn sau pe sub copaci umbroşi, avînd în faţa ochilor, tot mai aproape, meterezele ca nişte dinţi ce păreau a muşca din albastrul netulburat al cerului. Într-o oră am ajuns la ruinele cetăţii, cu ziduri groase, la o altitudine de puţin peste 700 m. Adevărata comoară o reprezintă priveliştea de sus, o panoramă completă asupra zonei de nord a Munţilor Trascău, cu Cheile Aiudului în dreapta, satul Colţeşti jos, în faţă, şi Colţii Trascăului în partea stîngă.

La nici zece minute de drum cu maşina spre sud, din Aiud se ajunge la Castelul Kemény din localitatea Sîncrai. Construit în 1805, castelul de peste 1000 mp a fost înstrăinat nobililor Bánffy, ulterior a ajuns în patrimoniul statului şi, după 1947, a fost transformat în centru de plasament pentru copii cu dizabilităţi. A fost părăsit în 1997 şi de atunci a ajuns într-un stadiu jalnic pînă acum doi ani, cînd au început lucrările de reabilitare, cu fonduri europene şi din bugetul local. Au fost recondiţionate sălile de dans, camerele, uşile, acoperişul şi se va aduce mobilă restaurată, din veacurile trecute. În toamna aceasta, Castelul Kemény ar putea fi deschis pentru tabere, evenimente şi expoziţii. În curtea interioară va fi amenajat un rozariu cu peste 80 de soiuri de trandafiri. Cultivarea florilor, în special a trandafirilor, este una dintre ocupaţiile principale ale locuitorilor din zona Sîncrai-Ciumbrud.

Ciumbrud este satul din România în care există cele mai multe soiuri de trandafiri, peste 100. Cei 1000 de locuitori sînt mîndri să organizeze, în fiecare an, la sfîrşitul lunii iunie, „Ziua Rozelor“, unde cultivatorii îşi arată măiestria. Anul acesta, evenimentul a ajuns la a treisprezecea ediţie şi a pus în scenă o adevărată paradă cu trăsuri, biciclete şi maşini împodobite cu aranjamente speciale din trandafiri. Rozele de la Ciumbrud, care pot fi admirate pe hectare întregi, multicolore, ajung în parcurile şi spaţiile verzi din toată ţara, dar şi peste hotare, în ţări precum Italia, Polonia sau Ungaria.

Pe drumul de la Aiud la Alba-Iulia, cotind spre nord-vest în oraşul Teiuş, se ajunge, în 40 de minute, la unul dintre cele mai vechi aşezăminte ortodoxe din Transilvania: Mănăstirea Rîmeţ. Considerate a fi cel mai mare obiectiv natural din Munţii Trascăului, Cheile Rîmeţului sînt decorul ideal pentru o mănăstire ridicată în secolul al XIV-lea, cu o istorie zbuciumată. În urma revărsării pîrîului Pleaşa, din 1926 a stat patru ani îngropată în mîl şi pietre, pînă la înălţimea de 1,60 m, pictura interioară fiind distrusă. În 1955, lăcaşul a fost transformat în mănăstire de maici, desfiinţată de comunişti patru ani mai tîrziu. Maicile s-au strîns la Aiud, unde au organizat o secţie de covoare. În 1969, li s-a permis să se întoarcă la mănăstire, dar în civil. Mănăstirea Rîmeţ a fost redeschisă după încă trei ani. Pentru a fi salvată de la distrugere, în 1988, biserica veche, ce are în interior opt straturi suprapuse de pictură murală, a fost ridicată 2 metri şi 8 centimetri. Concomitent, a fost construită biserica nouă, cu Hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Din 1968, există un muzeu al mănăstirii, cu icoane, cărţi vechi, numismatică, obiecte şi veşminte de cult.

Cînd am ajuns la Rîmeţ, maicile pregăteau borcane cu dulceţuri, afară, pe o masă lungă din lemn. Făceau asta în tăcere, iar gesturile lor aminteau de un ritual străvechi. Întreg locul, cu bisericile albe, verdeaţa copacilor, grădinile de trandafiri şi stîncile protectoare, desenate pe cerul senin, pare ivit acolo dintr-o altă lume, una a împăcării şi a detaşării. O maică foarte tînără îşi conducea vizitatorii pînă la poartă, probabil membri ai familiei. Şi-a fluturat zîmbitoare mîna în urma lor, pînă cînd maşina s-a pierdut pe drumul de munte, iar eu m-am întrebat cît de determinat trebuie să fii pentru a renunţa la aproape tot ce e lumesc şi a trăi în felul acela simplu, lîngă natură şi divinitate. Mi-am amintit de Piatra Secuiului, uriaşul tolănit din spatele căruia soarele răsare a doua oară şi mi-am dat seama că aici, între culmile peste care lumina are mereu culoarea mierii, nu-ţi lipseşte nimic pentru a deveni al locului.

Anda Docea este jurnalistă la TVR.

Foto: A. Docea